De ce: Pentru că și tu, ca orice om, te întrebi ce faci dacă te prinde ploaia pe Mezea-Oticu, acea ”punte” magică dintre masivul Iezerului și cel al Făgărașului. O mică paranteză: sunt multe căi de acces spre creasta Făgărașului, dar poate că cea mai interesantă rămâne cea prin Iezer (Câmpulung Muscel, satul Lerești, cabana Voina, urcuș până la refugiul Iezer, traversare pe Mezea-Oticu și ieșire în creasta principală pe la șaua Brătila). E interesantă, dar are un mare defect: traseul e complet despădurit, deși nu e la mare altitudine. Ei bine, nu disperați, că există o soluție, și anume stâna părăsită din Mezea.
Unde: Cam la jumătatea distanței dintre curmătura Oticu și curmătura Mezea, pe mâna stângă. Cam la 100 de metri sub creastă, deci cam o jumătate de oră de coborâre.
Cum: Cel mai bine e să ajungi în curmătura Mezea, să cobori spre stânga și să găsești poteca ciobănească ce merge paralel cu creasta, la limita pădurii. Pe potecă mergi pur și simplu înapoi, până dai de stână. E mult mai sigur decât să cobori aiurea din creastă și s-o iei de-a bâjbâitelea la vale.
Când: Oricând între mai și octombrie. De obicei, ciobanii nu revin vreo 10 ani la o stână pe care-au abandonat-o. Unul din motive e că pământul e ”strâcat”; prin asta, ei vor să spună că în jurul unei stâne vechi crește o mare de urzici, foarte dificil de stârpit, în caz că vrei să refaci stâna.
Pont: Datorită pădurii de urzici din jur, se poate să nu vezi izvorul. Nu dispera: el există! Nici un cioban nu-i nebun să facă stână fără o sursă de apă. Caută-l mai bine, du-te spre limita pădurii. Dar dacă nu-l găsești, mai bine rabzi de sete decât să-ți bei în noaptea aia toată provizia de vodcă. Setea e rea, dar setea de mahmureală e și mai și. Nu e nici momentul și nici locul s-o descoperi în Curmătura Mezei.
Publicat în Cațavencii, nr 42, 24-30 octombrie 2012