„Ehe, fumatul ăsta nu-i așa de simplu cum crede lumea.” …co’ect, nea Matache! Păi, eu să nu știu?! Uite, la biliard se fuma, prin tradiție, mult. Foarte mult: nu vreau să zic că jucătorul întins peste masă, cu tacul în mână, cu un ochi închis de la fum și cu chiștocul țigării lipit măiastru de buza de jos, e o imagine iconică (deși cam e!); vreau să zic că, prin ’91, când m-am apucat eu de biliard, trebuia să ai plămâni de fier. Fie că te-ncuiai singur într-un godin aprins și respirai acolo, fie că jucai într-un salon, tot aia era. Nouri? Vălătuci? Neguri? Astea sunt cuvinte, niște sărmane cuvinte. Doar nefumătorii ce-au jucat atunci știu ce-i ăla fum de țigară! Pe urmă s-a deschis Funland-ul de la Unirea, de la etajul 4, și mi-am mutat sediul acolo. Bunînțeles, toți jucătorii fumau, dar fiind spațiu mare, deschis, se mai disipa; pe de altă parte, la secțiunea de călușei cu fise & alte aparate erau și foarte mulți copii, așa că mai venea câte-un părinte și le bătea obrazul celor de la biliard. După câțiva ani, părinții s-au jălbuit celor din onor conducerea unității, iar Funland-ul a interzis fumatul la mesele de biliard, dar n-a rezervat vreun spațiu fumătorilor, cum avea să facă mai târziu (două „acvarii” mari, mereu pline cu puberi scăpați de-acasă). Acum, sigur, nu se mai fumează deloc la Funland, dar parcă nici biliard nu se mai joacă așa mult.
A doua sau a treia zi de la prima „interzicere” (să fi fost prin 2007? 2008? na, c-am uitat!), apar și eu c-o trupă veselă ca să jucăm biliard pe perechi, sistem „învingătorii rămân la masă”. Trei băieți, trei fete, în total cinci fumători. Nota era în seama unuia din băieți, care pe vremea aia avea un salariu enorm, dincolo de limitele obscenului, și era cel mai fumător dintre toți fumătorii planetei. Simțindu-se discriminat și negăsind nici o gaură de șoarece în care să se satisfacă, s-a încuiat în buda de la handicapați, considerând (inspirat!) că nici unui român, cât de handicapat ar fi, nu i-ar da prin cap să facă pipi acolo. Fumând, i s-a făcut sete, i-a telefonat celuilalt băiat să-i aducă „oleacă de beri”. Băiatul numărul doi i le-a dus și-a rămas înăuntru, la băut, fumat și hăhăială. Fetele, ca fetele, au sesizat imediat unde era distracția și s-au dus rând pe rând și ele, ca florile, la masa de biliard rămânând doar eu, să joc la o mână moartă, singur, încrâncenat, înghițind lacrimi amare de obidă. Am fost sunat după o vreme și solicitat, nu să mă alătur orgiei de la „handicapați”, ci să duc acolo niște ture de bere. D-aia zic. Nu vă mai plângeți de Legea 15, domnilor colegi!