Dacă vrei să te alături coloanei de maşini româneşti care uneşte, fără întrerupere, Bucureştiul cu Salonicul, n-ai decît. E un fel de a merge la baie, în toiul nopţii, cînd nu poţi să te mai ţii. Presiunea pe care o pune asupra vezicii tale litoralul românesc trebuie eliberată. Sînt sute de mii de suferinzi care iau calea Greciei ca să depună pe tejgheua lui Iannis micile lor economii negre şi gri.
Dar izbăvirea trebuie să mai aştepte, fiindcă nu poţi nimeri Vama Giurgiu din prima încercare, decît dacă ai fost medaliat olimpic la Orientare În Teritoriu Ostil Fără Indicatoare. Pe Podul Prieteniei, cel care uneşte contrabanda bulgară cu nevoia noastră de maşini înmatriculate la Ruse, afli ce s-a făcut cu taxa de pod pe care o plăteşti de 20 de ani: o piramidă de averi neanchetate ale vameşilor. Drumul şerpuieşte apoi prin cîmpia arsă a Bulgariei şi saltă peste hîrtoape mult mai prietenoase cu jantele şi pivoţii decît a reuşit vreodată să nască asfaltul românesc. Autostrada spre Sofia traversează Balcanii cu o nonşalanţă şi un preţ pe care n-ai să le vezi la autostrada de cîmpie Murfatlar-Agigea atunci cînd traversează bugetul public. În ciuda forajelor făcute de ploi, a săpăturilor arheologice făcute de îngheţ, în straturile superioare ale bitumului bulgar nu s-au găsit urme de umbrărism sau căşunism. La ei, regii asfaltului au fost ori împuşcaţi de egalii lor mafioţi, ori au fost importaţi, pur şi simplu, din monarhiile comerciale europene. Din motivele astea ajungi la Kulata cu o oră jumate mai devreme, pe o autostradă nouă care creşte cu 40 de kilometri pe an, exact în ritmul în care ale noaste stau.
Grecia, în schimb, e neschimbată. Se poate spune asta luînd ca reper chiar epoca lui Demostene. În ţara asta, pe care o poţi fura cu tot cu locuitori între ora unu şi ora cinci după-amiază, cînd toată lumea doarme, nu s-a clintit o frunză de două milenii. Poate a fost ceva mişcare atunci cînd au fost opriţi perşii la Termopile sau cînd Uniunea Europeană a trimis cîteva TIR-uri cu bani, dar, mai mult ca sigur, asta s-a petrecut în afara orelor de somn. Banii au fost însă bine folosiţi. O arată nu numai autostrada de coastă Salonic-Alexandropolis, o lucrare facturată la preţul Marelui Zid Chinezesc, ci şi numărul mare de greci care nu fac nimic altceva decît să numere diferenţa de preţ în umbra unor vile obscene.
În insula Thassos, lîngă ale cărei coaste Tucidide s-a apucat să scrie istorie, nimeni nu scrie nimic. De atunci, din vremea în care Maratonul nu era probă olimpică, ci un mod de a opri Atena să-şi dea foc, cînd încă se mai putea trăi din pensie de pe urma bătăliei de la Salamina, cînd Socrate nu avea cum să ştie că va fi pomenit şi pentru altceva decît pentru felul în care îi dezbrăca pe efebi, în fine, din timpurile în care, fie ea capră, fie copac, salvarea Greciei atîrna de măslină, în Thassos nu s-a mai scris nimic. Factura, ca formă de manifestare în scris a fiinţei economice, nu apare nicăieri. Bonul fiscal, bonul, chitanţa, în general orice poate conduce la ideea că cineva are bani, nu există. Simpla vedere a unui card le poate produce chelnerilor un atac de cord. Grecii n-au plătit taxe, nu plătesc şi, acum mai mult ca niciodată, sînt hotărîţi să-şi apere reputaţia. În fond, ce altceva e acest mit grecesc decît o bine păstrată şi milenară reputaţie? Grecia e atît de frumoasă încît nu numai că face toţi banii, dar nici nu simţi vreo clipă imboldul, chiar dacă vorbeşti germana, să ceri factură pentru ei.