Știți care-i problema cu Europa? Are prea mulți conducători și prea puțini lideri.
De trei ani încoace (de la falimentul Lehman Brothers), politicienii europeni se codesc ca fata mare la măritat cînd e vorba de luat măsuri (din ce în ce mai) dure pentru evitarea unei catastrofe. Și, ce să vezi, exact spre asta ne îndreptăm acum: prăbușirea monedei euro înseamnă prăbușirea ideii europene, a pieței comune, a super-statului european. Iar de prăbușirea monedei euro ne separă, practic, doar piața de obligațiuni a Italiei. A treia piață de obligațiuni de stat din lume. Și care dă semne masive de "iritare" (ce ne mai place să vorbim în eufemisme!).
Cum naiba s-a ajuns aici? După șaizeci de ani de eforturi integratoare, după douăzeci de ani de prosperitate continuă și statut de superputere (soft, dar totuși putere – și asta, e drept, fin'că a picat URSS-ul iar americanii aveau treabă în altă parte), în mai puțin de trei ani ideea de Europă Unită a ajuns să încaseze atît de multe lovituri, că e de mirare cum de nu s-a fluierat încă knock-out-ul.
Ce-i mai surprinzător, însă, e că loviturile astea sînt aplicate de "ai noștri". Pe bune, luați istoria deciziilor europene vizavi de crizulița subprime, de criza băncilor autohtone expuse la produsele derivate cu suport pe ipoteci subprime, de crizoiul datoriei suverane a Irlandei și Portugaliei, de crizălăul falimentului grecesc. Știu că n-o veți face, așa că vă sumarizez eu: too little, too late. În absolut toate situațiile nasoale din ultimii ani, politicienii europeni au părut buimaci, dezorientați, inepți și mult prea lenți. Parcă se întrebau mereu dacă e adevărat ce li se întîmplă. Parcă așteptau ca problema să dispară de la sine. Surpriză, n-a făcut-o. Ba, din contră, problema a crescut încît acum acoperă tot orizontul.
Singurul răspuns, indiferent ce se întîmplă, pe care-l repetă obsesiv toată clasa politică a Europei este mantra austerității: reduceți costurile, tăiați din investiții, puneți capac programelor sociale. Adică o reducere pînă la ralanti a motoarelor consumului. Sigur, e și asta o idee ca să păstrezi mașina intactă, doar că nu înaintează. Și consumă benzină degeaba. Iar asta, doar din cauză că nemții încă mai visează urît după hiperinflația din anii '20. Mi-e teamă că e timpul ca europenii să-i imite pe americani: să dea drumul la tiparnițe. Și n-au foarte mult timp s-o facă. Iar intervenția Băncii Centrale Europene în sprijinirea Italiei (așteptată de către investitori ca să le mai revină pulsul) e doar o soluție temporară. Necesară, în ciuda opoziției germane, dar insuficientă. În final, BCE doar trage puțin de timp.
Timp în care politicienii ar trebui să înceteze să ia măsuri pe baza sondajelor de opinie și să aibă curajul de a-și asuma niște decizii care i-ar putea costa viitoarele alegeri. Dar ar salva super-statul european.
Nasol, nu? Depindem de speranța ca niște oameni politici să acționeze concertat și împotriva instinctelor lor de politicieni, dar pentru binele comun. Nu știu despre voi, dar eu nu prea mi-aș risca banii pe șansa asta. Chiar, care o mai fi paritatea euro-dolar?