Primii pași în modernizarea statului român
i-a făcut, cu multă vreme în urmă, Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Române. Multe dintre reformele sale au rămas valabile până aproape de zilele noastre și multe dintre reformele sale au enervat persoane și personaje importante și influente ale vremii. Dar mai tare decât reformele agrare și secularizarea averilor mănăstirești n-a enervat nimic. Pentru că cei mai mari proprietari de terenuri și sclavi din România, popii, care dețineau 25% din suprafața Principatelor Române, își pierdeau brusc și terenurile, și sclavii aferenți.
Ar fi fost bine să rămânem un stat laic, așa cum pornise modernizarea României în urmă cu peste 150 de ani. Asta n-ar fi însemnat să crucificăm creștini, să lapidăm musulmani sau să ardem evrei. Ar fi însemnat doar să facem o despărțire firească între stat și religie. Nu aveam de ce să amestecăm aceste lucruri, nu aveam de ce să-l băgăm pe Dumnezeu în treburile statului, nu aveam de ce să purtăm în cetate conflicte care nu aparțin unei societăți civilizate și nu aveam de ce să subvenționăm demersuri particulare.
Dar, ca națiune, am făcut-o. Am făcut-o urât în secolul trecut, când niște descreierați au adus persecuția evreilor la rang de politică de stat. Oameni ai peșterilor defilând prin orașele țării în cămăși verzi și scoțând crucea la înaintare s-au folosit inacceptabil de religie pentru a-și rezolva frustrările. Biserica Ortodoxă Română s-a acoperit atunci de rușine, având oameni care au participat activ la pogromuri și încurajând așa-zisa „renaștere spirituală”. Mai ales că legionarii se războiau și cu papistașii, nu doar cu evreii din România.
Sub comuniști, cu excepția anilor de început ai terorii,
oamenii Bisericii n-au dus-o chiar rău. Da, au fost mulți care au ajuns în pușcării, dar și mai mulți au fost studenții, țăranii care-și apărau pământurile sau politicienii de orice rang care încercau să apere democrația. Bisericile n-au fost demolate decât târziu, în urma planurilor arhitecturale aplaudate de patriarhi obedienți.
După 1989, Biserica Ortodoxă, în principal, a încercat să se strecoare în sânul puterii laice. N-a reușit, dar s-a adaptat repede. A început să speculeze bazinul electoral pe care, chipurile, l-ar avea la dispoziție. Faptul că acest lucru nu contează în lupta pentru prezidențiale l-au dovedit cele două mandate pline și unul înjumătățit ale lui Ion Iliescu, un ateu declarat. Prima dată, Iliescu a obținut undeva pe la 90% din voturile populației, mult mai mult decât capitalul de încredere pe care l-a avut Biserica din partea aceleiași populații.
A aduce în discuție astăzi, în 2014, religia
sau confesiunea unui om pentru a încerca să-l zdrobești e o tâmpenie. Una mare de tot. Iulian Capsali, candidat independent și extrem de religios la europarlamentare, despre care s-a spus că ar avea susținerea BOR, a obținut 49.612 voturi. Merită, doar pentru atât, să sacrifici statul laic și să implici religia în campania electorală? Nu, oricât de matrafoxați ți-ar fi consilierii.