Fotografiat pentru prima dată din interior de Sorin Frunzăverde, statul poliţienesc nu are trăsaturile clare. Fotografului i-a tremurat mîna, imaginea e mişcată. Cu toate astea, i se pot distinge urechile mari, ciulite, buzunarele umflate, pline de bani, şi chelia. Statul poliţienesc, schiţat în fugă de un şef PDL, e statul modernizat de preşedintele Băsescu, adică un stat prins cu democraţia în sîn şi bătut opt ani cu ciomagul de Securitate.
Cele mai multe vînătăi i se pot vedea în partea economică, unde statului poliţienesc îi lipsesc bucăţi mari de ţesut şi cea mai mare parte a resurselor. Zona libertăţilor individuale şi zona independenţei presei sînt aproape la fel de tumefiate, dar statul poliţienesc şi le-a acoperit cu destulă dibăcie, aşa încît nici nu se zăresc. |n zona inimii, acolo unde ar fi trebuit să fie dragostea, e o înjurătură de mamă, iar Justiţia a dispărut în urma traficului de organe. Musculatura statului poliţienesc se vede însă foarte bine, ea fiind reliefată pe grupe clare de muşchi, capabili să îndeplinească toată gama de servicii, de la Serviciul Român de Informaţii la celelalte opt. Trunchiul statului poliţienesc se curbează puternic în zona bazinului. Burdihanul în care stă depozitată averea şi voinţa, îi conţine şi capul, adică raţiunea de a fi. Strîmb, saşiu, duhnitor, vădind o putere de cocoşat, putred de bogat şi putred pur şi simplu, statul poliţienesc e o creatură eliberată de mintea bolnavă de sine a unui preşedinte greşit. Un monstru care se hrăneşte cu libertăţile şi cu timpul nostru, o matcă băloasă care puieşte mii de păduchi hrăpăreţi, cîte unul pentru fiecare post public.
Cu statul poliţienesc există mii de alte fotografii, mai bune decît ale amatorului Frunzăverde. Ele au fost publicate în ultimii şapte-opt ani, aproape zilnic, de ceea ce, cu toată agonia ei, s-a mai putut numi presă.