În 1538, sultanul Soliman efectuează o călătorie de plăcere în zona Vrancea-Buzău. Plăcerea provine nu atît din izgonirea lui Petru Rareş de la domnie, ci din regalul de tortură executat de cvintetul de gîzi anatolieni pe cei 4.000 de prizonieri. Moldova pierde Bugeacul şi, odată cu el, posibilitatea de a da vina pe tătari atunci cînd hoardele de moldoveni năvălesc în Polonia şi Ucraina, purtînd iatagane, cojoace de miel şi turbane miţoase. Pe tron e instalat Ştefan al V-lea, nepotul lui Ştefan cel Mare, în măsura în care o zecime din moldoveni putea spune acelaşi lucru.
Ştefan al V-lea a domnit doi ani. Pentru vremurile acelea schimbătoare, sîngeroase şi relativiste, e o domnie lungă. Cu atît mai rău pentru domn, care se vede pus în situaţia de a rezista unei crize a economiei medievale, începută cu cinci secole mai devreme. Ţara e atît de sărăcită, încît locuitorii ei nici nu se mai opun atunci cînd trimişii domnitorului vin să le ia vita din curte, fiindcă vita nu se mai află de mult în curte, ci în burta trimişilor anteriori. Peste austeritatea de bază vine un nor de lăcuste pe care doar o secetă sahariană izbuteşte să le alunge şi, dacă n-ar fi fost inundaţiile din martie 1539, în seama cutremurului din iunie ar fi căzut şi dărîmarea imobilelor din papură şi lut. Renumele lui Ştefan Lăcustă a fost dobîndit, aşadar, de la răul cel mai mic pe care Ştefan al V-lea l-a făcut contemporanilor, fiindcă, din invazia de greieri şi cosaşi, măcar s-a reţinut ceva, care apoi s-a mestecat în silă şi s-a înghiţit, în loc de altceva. Cel mai bun lucru care se poate spune despre Ştefan Lăcustă este faptul că, pe timpul domniei lui, n-a venit şi holera. În rest, au venit turcii, tătarii, ungurii, o eclipsă de soare şi o ploaie de meteoriţi, şi ar mai fi venit multe altele dacă domnia mai dura. Se povesteşte că Ştefan Lăcustă a decedat în somn, cu ochii larg deschişi, aproape holbaţi, strîngînd la piept credinţa şi sipetul cu diamante, pe care, oricît s-au străduit boierii care îl sugrumau, nu i l-au putut smulge de viu.