În 1482, Ştefan cel Mare avea 49 de ani. Pe vremea aia, 49 de ani erau consideraţi destui ca să-ţi poţi spune „cel Bătrîn“, dar, după o îndelungă chibzuială, Ştefan a optat pentru măreţie şi i-a lăsat bătrîneţea lui Mircea cel Mare. Tinereţea curgea pur şi simplu prin venele domnului moldovean odată cu vinul, vînatul şi colesterolul, iar valorile mari ale vîscozităţii sanguine erau ţinute sub control doar de desele hărţuieli cu tătarii.
Nevoia de mişcare îl împinge, aşadar, pe Ştefan să adopte o politică agresivă faţă de vecini, politică ale cărei roade sînt mai întotdeauna de factură violentă, asigurînd, pe această cale, doza de dinamism cerută de tratamentul antisedentar. La vîrsta lui, pacientul avea deja reumatism, probleme cu scaunul, cîteva plăgi împunse nevindecate complet, nevoia acută de a urina, acuza dureri în zona şalelor, a încheieturilor, sufla greu şi scuipa des, cel mai frecvent în direcţia boierilor.
Aşa că ideea de a ataca din senin cetatea Crăciuna a picat cum nu se poate mai bine. Cetatea Crăciuna era ridicată de Radu cel Frumos undeva în Vrancea. Spre deosebire de Soci, a cărui localizare nu e cunoscută, Crăciuna e identificată cu precizie de istorici, în apropiere de Soci. Cetatea apăra graniţa Munteniei şi pe munteni de fraţii lor moldoveni.
În 1482, pe tronul Munteniei era Ţepeluş, dar e ca şi cum n-ar fi fost. Ştefan a înconjurat cetatea Crăciuna pe la amiază şi a somat garnizoana să arunce armele. O parte din arme au fost aruncate, dar în direcţia agresorului. Săgeţile, suliţele şi ghiulelele valahe n-au reuşit însă decît să facă din acest asediu frăţesc un lucru periculos. Ştefan a incendiat zidurile de lemn, a folosit trădarea, ambuscada, înşelăciunea, ba chiar şi vitejia. N-a fost nevoie să facă mai mult, fiindcă apărătorii s-au predat cu mult înainte să se ajungă la eroism. Urmările bătăliei au fost mutarea graniţei cu Moldova pe Milcov şi apariţia unei noi biserici, construită pe bani publici, despre care niciodată nu s-a făcut o anchetă ca lumea.