Istoric priceput la dezlegarea misterelor serviciilor secrete și politolog sceptic, Stejărel Olaru cîntărește lucrurile cu o terezie fină, ca de farmacie. Și cum are și talent de prozator, te impresionează cu precizia sa analitică și te cucerește cu felul în care îți spune cum stă treaba cu ele.
Cristian Teodorescu: Cum o fi suveranismul ăsta cu voie de la Moscova, că seamănă leit cu ce zicea imnul ăla din anii ’50, cu Stalin și cu poporul sovietic eliberator?
Stejărel Olaru: Suveranismul românesc este o retorică ce exploatează frustrările oamenilor legate de corupție și sărăcie, însă discursul combină naționalismul și critica la adresa UE. La discursul suveranist cu care ne-am obișnuit deja, Călin Georgescu a adăugat retorica pro-rusă la vedere („șansa României este înțelepciunea rusească“) și critica de tip antisistem în termeni duri („partidele politice vor dispărea“). A condimentat-o și cu un pic de istorie denaturată și a ieșit ceva din care chiar nu mai înțelegi nimic, dar care are efect, în sensul că sapă la bazele democrației, destabilizează. Genul acesta de discurs îmi aduce aminte de ceea ce spunea agentul KGB Iuri Bezmetov în anii 1970, atunci c]nd descria etapele în care KGB-ul submina democrațiile din Occident: dezinformare, demoralizare, destabilizare, criză. Astfel de operațiuni, dublate de altele, precum sprijinirea mișcărilor și liderilor antisistem (cazul Georgescu în România, de exemplu), duc la divizarea societății și la criză.
C.T.: M-a întrebat la piață o tipă (vreo 50 de ani, acrită rău): „Ce v-a dat Uniunea Europeană?“. Făcea pe proasta, era întoarsă cu cheia?
S.O.: Nu e complicat să te joci cu mintea oamenilor, trebuie doar să le transmiți mesaje simple, emoționale („toți politicienii sînt hoți“, „România e furată, dar noi sîntem aici ca să o salvăm“ etc.), să te poziționezi un pic antisistem și să cauți să sîrnești sentimentul de revoltă în sufletul oamenilor. Nu contează că spui minciuni, contează că le repeți la nesfîrșit pînă le intră în cap oamenilor. AUR, POT, Georgescu fac acest exercițiu foarte bine folosind obsesiv rețelele sociale.
C.T.: Oameni care nu cred în conspiraționism spun că Trump ar fi omul rușilor. O fi?
S.O.: Sînt convins că îl admiră pe Putin, ceea ce este poate la fel de grav. A exprimat-o în repetate rînduri, atît în timpul campaniei, cît și în mandatele sale de președinte. Putin este „inteligent“ sau „genial“ și Trump a făcut astfel de remarci în contexte dramatice, precum anexarea Crimeei sau invadarea Ucrainei. Nu spune că este dictator sau criminal (nu doar din punct de vedere moral și politic), ci că este „savvy“, adică priceput, abil, genial. În apărarea lui Trump să spunem că el admiră un dictator, nu o ideologie. Sau pe dictatori în general, nu doar pe Putin. Este evidentă fascinația lui pentru liderii autoritari pe care vrea să-i copieze, în sensul că dorește să arate că și el are autoritate și control.
C.T.: Ce-or fi păzit Serviciile noastre, de nu s-au prins din timp cine e și ce hram poartă C. Georgescu?
S.O.: Dacă numele lui a apărut în presă – mă refer la nominalizările periodice la funcția de prim-ministru – încă de acum 12-15 ani, atunci trebuie să fi fost și pe radarul serviciilor de informații. Am încercat să-i descopăr biografia pe care și-a cosmetizat-o atît de atent ca să înțeleg cîteva lucruri: ce activitate a avut pînă în 1989, ce s-a întîmplat cu el în anii 1990 și ce fel de om este. Nu sînt urme clare care să indice că ar fi fost colaborator al Securității, doar opinii și păreri. M-am amuzat cînd am aflat că prima lui soție l-ar fi poreclit „Secu“ din cauza ambițiilor sale de mărire. Tînjea după funcții, era dornic de putere pentru că întotdeauna ar fi vrut mai mult decît a avut. În a doua jumătate a anilor 1980 a lucrat la Făgăraș, repartizat acolo ca inginer. Informator sau securist ar fi putut deveni dacă era abordat în timpul facultății sau după terminarea studiilor, la Făgăraș. Prin urmare, arhiva Securității din Făgăraș ar putea să conțină detalii. Nu am găsit nici informații veridice despre burse sau specializări pe care le-ar fi avut sau făcut în SUA sau Marea Britanie în anii 1980, și acestea par să fie doar opinii lipsite de dovezi. Dacă într-adevăr a călătorit în Occident în acea perioadă în interes de serviciu, atunci am avea un indiciu clar în ceea ce privește relația lui „Secu“ cu Secu. Începînd cu 1990, informațiile apărute în presă despre el par să fie corecte, în sensul că și-a căutat un traseu în politică fiind ambițios, dar mari realizări nu a avut, nici la ecologiști, nici la social-democrați. Realizările lui, alea care au fost, se datorează relațiilor pe care le-a construit cu oameni precum Marcian Bleahu sau Mircea Malița. Aceasta pare să fi fost strategia lui, să se subordoneze unor oameni influenți care să-i deschidă ușile.
Discutam cu o prietenă de meserie psiholog și, analizîndu-i împreună discursul, am ajuns la concluzia că pare să aibă un profil psihologic complicat și interesant deopotrivă, o combinație între impostor și narcisist patologic. Cînd îi asculți afirmațiile și teoriile sale atît de departe de adevăr sau chiar de bunul-simț te întrebi dacă nu cumva este nebun, dar un nebun funcțional, adică poate să trăiască printre noi, nu trebuie internat în spital pentru că dacă-l întîlnești pe stradă nu te bate, nu te scuipă, e civilizat. Pe scurt, îl văd drept un șarlatan cu o strategie. Are strategie pentru că are credința că este o persoană unică, dar cu un bagaj cultural fragmentat și minimal.
C.T.: Încotro ne vor duși discipolii lui, G. Simion și muta aia de reclamă presa la poliție?
S.O.: Georgescu și ai lui (Simion, Gavrilă ș.a.) nu ne pot duce nicăieri. În primul rînd pentru că le lipsește competența. În al doilea rînd pentru că nu sînt sinceri, ci lipsiți de corectitudine. Ademenesc oamenii cu tot felul de promisiuni irealizabile – îmi vine în minte acum „planul Simion“ cu apartamente de 35.000 de euro pentru toată lumea etc. Sînt politicieni fără fond, inconsistenți, doar critică și promit proiecte irealizabile. Sînt agresivi și polarizează, în sensul că au susținători fermi, intransigenți, care polarizează societatea.
C.T.: În țările din Occident dacă ies extremiștii în stradă, ies apoi și oamenii normali să le aducă aminte pe ce lume trăiesc. La noi, cîteva mii de extremiști își zic „poporul“, iar majoritatea, nimic. Cum așa?
S.O.: Se vede acest lucru și la vot. Extremiștii votează conștiincios, ceilalți nu prea votează. Unii nu votează pur și simplu pentru că protestează, adică aleg să nu voteze pentru că în felul acesta se revoltă împotriva sistemului. Dezamăgirea față de clasa politică este evidentă și este un alt argument pentru cei care nu mai votează. Românii și-au pierdut încrederea în politicieni. Lipsa reprezentării este un alt motiv. Și tot așa… Apoi vin alegerile și te trezești cu un candidat la prezidențiale extremist și instabil psihic cum devine președinte. Ești surprins, te uiți la televizor și vezi politicienii consolîndu-se cu sintagma „asta e, poporul are întotdeauna dreptate“. Nu, poporul nu are întotdeauna dreptate. A avut dreptate în 1990 cînd l-a votat pe Ion Iliescu?
C.T.: Care e deosebirea dintre trădarea de țară și plecarea din țară?
S.O.: Pînă în 1989 nu era nici o deosebire. Dacă plecai din țară fără acordul autorităților erai considerat trădător, judecat repede și condamnat la ani grei de închisoare. Implicit, sufereau și membrii familiei într-un fel sau altul, anchete și tot felul de șicane. Acum, cine mai știe, cu un președinte suveranist s-ar putea ca istoria să se repete, cine pleacă din țară devine trădător.