În week-end-ul ăsta am fost undeva la Cuca-Măcăii, mult dincolo de locul unde se termină metroul, pe unde trece un singur autobuz o dată la 45 de minute şi nu ştii sigur dacă încă mai eşti în Bucureşti sau ai trecut în Ilfov. Acolo, la Şcoala Internaţională din Bucureşti, a avut loc „Infomatrix“, un concurs pentru genii mici, care a adunat tocilari din 38 de ţări, pasionaţi de programare, robotică, informatică şi salvat lumea. În timpul ăsta, la Romexpo, în buricul tîrgului, era o convenţie despre frizuri.
Din cîte vorbea lumea pe acolo, atracţia evenimentului era de departe puştiul din Ucraina care a făcut un aparat prin care poate controla o maşinuţă teleghidată cu mintea. Am ajuns la standul lui din expoziţie şi el nu era acolo. Dar cînd i-am văzut în poză figura serioasă, cu ochii adînciţi în orbite şi senzorii de la aparat pe cap, am zis că arată ca ăla rău din filmele cu James Bond în adolescenţă. Din fericire, impresia s-a mai domolit cînd chiar l-am cunoscut pe Vladimir şi mi-a părut un puşti ceva mai normal, dar nu cu mult. L-am rugat să îmi explice cum a făcut chestia asta şi am dat din cap ca un cal în timp ce mă prefăceam că înţeleg ce zice
despre undele beta-caroten şi transformerii pe care i-a folosit. Totuşi, am prins măcar ideea că şi-a învăţat calculatorul să interpreteze comenzile de stînga, dreapta şi înainte, pe baza semnalelor electromagnetice din creierul său. M-am gîndit, totuşi, dacă nu există riscul ca maşinuţa să facă un accident cînd se gîndeşte la o gagică.
Apoi am cunoscut nişte puşti din Turkmenistan care au făcut un simulator pentru strategii de sporturi de sală, cu un software şi o machetă, lucru care m-a surprins în primul rînd pentru că nu ştiam că în Turkmenistan există calculatoare şi tocilarii au idee ce-i ăla sport.
Doi copii din Lituania au făcut un fel de Wall-E din Lego, un roboţel autonom care strîngea gunoaie. N-aş fi fost atît de impresionat dacă n-aş fi ştiut că trebuia să le aduni vîrstele ca să le dea cîţi ani am eu.
În final, după ce m-am holbat intens în ograda vecinilor, am decis că-i important să le dau o atenţie specială alor noştri. Şi vă zic sincer, fără să-i pup în fund că-s ai noştri, la secţiunea de programare erau cam cei mai şmecheri. O echipă din Constanţa programase un întreg joc 3D, cu Beyblade, adică nişte titireze combinate cu Pokemoni. Jocul avea implementată o fizică, un design, posibilitate de multiplayer şi cred că cei doi or să cîştige şi altceva cu el în afară de cîţiva ani în plus de virginitate. Andrei, unul dintre membrii echipei care a făcut jocul, îmi vorbeşte despre tot concursul ăsta şi despre proiectul său cu o fervoare şi un debit că rămîne de multe ori fără aer.
O altă echipă a creat un joc pentru iPhone numit „Angry Hen“, care n-are nici o legătură cu Angry Birds în afară de faptul că sînt tot păsări furioase. Îl găsiţi pe AppStore moca şi puteţi să vedeţi singuri că e peste multe alte jocuri freeware.
Ce mi-a plăcut cel mai mult totuşi au fost cei doi puşti care au creat un nou game engine. Ca să explic ca la proşti, cum i-am rugat şi pe băieţi să îmi explice mie, gîndiţi-vă la un joc ca la o construcţie făcută din Lego. Ai nişte piese, faci un tanc şi gata. Ei n-au făcut un tanc, ci au făcut un nou tip de piese de Lego, mai uşoare, care se îmbină mult mai bine şi fac construcţia mai solidă. De altfel, de asta s-au şi apucat de proiect. Nu le plăcea nici un game engine disponibil pentru IOS, aşa că s-au gîndit ei să facă unul care să fie mai eficient, mai intuitiv şi să consume mult mai puţine resurse. E aşa de bun încît au programat un joc de pong în sub 50 de minute.
Trebuie să recunosc că nu v-am povestit nici măcar 10% din lucrurile mişto pe care le-am văzut anul ăsta la „Infomatrix“. Aş vrea să-i laud pe toţi, să mă mîndresc în continuare cu ai noştri, dar ce zic eu n-are cum să schimbe faptul că peste zece ani, în ciuda faptului că-s nişte puşti geniali, tot subapreciaţi or să fie în România. Aşa că, băieţi şi fete, cînd plecaţi afară peste cîţiva ani, s-o faceţi măcar pe bani frumoşi!