În august 1807, la 75 de ani, generalul Alexei Alexandrovici Prozorovski putea nimeri cu pistolul de la o sută de pași, după o noapte de chef, ulcica pusă pe capul unui țigan. La zece încercări era obligat să schimbe țiganul doar de patru ori, lucru care i-a adus faima de om cumsecade și comanda militară a Moldovei și Valahiei.
Ne aflăm în plin război ruso-turc – unul din multele războaie ruso-turce desfășurate pe ogoarele, prin hambarele, pivnițele și turmele celor două țări române. Armata țarului a trecut Prutul ca de obicei, ca un bocanc plin de noroaiele stepei călcînd pe imașul scrobit al Mioriței. Violenți, lacomi, beți și mai cu seamă nesimțiți, muscalii au strivit sub debandada lor slavă ce mai rămăsese nestrivit de ocupația turcă.
Prozorovski era un moș bețiv și eroic, cu obîrșie nobilă, carieră militară strălucită și multe războaie la activ, o legendă vie a masacrelor din sudul imperiului. Obișnuit cu traiul luxos și cu băile de sînge, supraviețuitor al celor mai cunoscute canonade ale vremii, acest tătucă surd și neînfricat avea acea nebunie definitivă care se dobîndește numai din amestecul de pulbere și vodcă.
Pînă în februarie 1808, cînd a luat-o cu trupele spre Bulgaria, Prozorovski a făcut din județele noastre subcarpatice un birt în care bea pe gratis armata rusă. Ca să nu-și bată capul cu jaful direct, generalul a vîndut colectarea dărilor către boierimea locală, mult mai bine pregătită în tehnicile de jupuire a țăranului.
Birurile s-au triplat, dările și clăcile s-au înzecit. Se povestește că armata rusă – cînd mahmură, cînd sforăind în șanț, cînd trăgînd cu pistoalele prin gospodăriile părăsite – ar fi lichidat nu numai rezervele de vin și țuică ale românilor pe ultimii zece ani, dar și pe cele ale anilor viitori.
Iată ce-i raporta lui Napoleon Bonaparte, în 1809, un agent francez trimis să stea cu ochiul pe trupele țariste: “Țara Românească și Moldova sînt provincii de o fertilitate admirabilă. Erau acoperite de turme de vite, dar oștirea rusească a mîncat astfel această țară încît, la începutul anului 1809, ea nu mai oferea decît icoana unui pustiu”.