Pentru moment sînt suspendaţi definitiv de la echipa naţională. Auzirăm formula asta deunăzi, după ultimul (oare?) episod din serialul cu mari comici ai filmului Mutu. E tare! Într-o manieră mai nuanţată, vorba fu reiterată de însuşi Victor Piţurcă, la Recursul etapei. Zice Piţi: „Acum excluderea e definitivă“. Deci, clar de tot, ne-am lămurit: e ca la noi.
Francezii, colegii noştri de grupă şi viitorii adversari în meciul de pe 6 septembrie, au o vorbă: „C’est le provisoire qui dure“. La noi, la Românica, e un pic altfel. Nu provizoriul durează, ci, voilà de vezi, ceea ce se vrea a fi durabil se dovedeşte doar provizoriu. Nimic nu e definitiv, totul se poate schimba de azi pe mîine. Orice minune ţine trei zile, în timp ce veşnicia ţine maximum cîţiva ani.
Mai zicea Piţi, tot la Recurs, că echipa naţională trebuie iubită necondiţionat. De acord, în principiu. Dar, ne întrebăm, echipa asta naţională ne mai iubeşte pe noi? După cum li se rupe anumitor băieţi, am zice că mai din părţi. Atunci de ce noi, fiii ploii, am iubi necondiţionat o mamă denaturată, cu copii nesimţiţi şi/sau alcoolişti? Hai să presupunem, prin absurd, că Mutu şi Tamaş n-au tăiat-o din cantonament la pileală, ci doar la o cafea. Chiar şi-aşa. După nişte cofeină băgată pe gît la miezul nopţii, or mai fi adormit pînă-n zori? Zău, am obosit să avem atîtea insomnii de grija Naţionalei, doar pentru a consemna nopţile pierdute ale Briliantului.
Aleargă, Mutule, du-te, keep walking! Recunoaştem, eşti un băiat de excepţie, sufletul petrecerii. Ne-a plăcut însă ce a mai spus acelaşi Victor Piţurcă: „N-am nevoie de salvatori!“. Aşa e. De ce aşa? Pen’că ne-a explicat Dan Petrescu, foarte logic: „N-avem un jucător care să schimbe meciul de unul singur, pentru că, dacă-l aveam, nu eram în urna a patra“. De aici, din hăul acestei urne, nu ne trebuie salvatori de circumstanţă, ci o echipă pentru eternitate. Cît o mai dura şi eternitatea asta, o calificare, două.