Ai fi zis că e un Nastratin Hogea sîrb dacă te-ai fi luat după poveștile care circulă pe seama lui. Îl cheamă Zlatko, are ochi albaștri, e din Belgrad și acum vreo treizeci de ani a ajuns în Australia, la niște rude din Melbourne. Atunci era chitarist și poet și nu prea știa de ce să se apuce. Dacă tot stătea pe liber, Zlatko și-a anunțat rubedeniile că și-a luat un an sabatic. Cu bani puțini și cu părul lung de vechi hippiot a umblat prin Australia. La Sydney, chitaristul a făcut un pelerinaj de cîteva ore la Operă și i-a dat un telefon cu taxă inversă lui tat-su la Belgrad: „Bă tată, mă învîrt de trei ore pe lîngă Opera din Sydney – da, aia! – și n-am văzut nici un polițist!“. Așa că a rămas să aprofundeze City-ul, ca taximetrist. Mai cîștiga bani și cu chitara la care cînta cîntece sîrbești și din repertoriul universal al rockerilor. I-au făcut intrarea niște hippioți de vîrsta lui veniți și ei din toată lumea. Chestia asta a ținut vreo douăzeci de ani, adică pînă a ieșit la pensie și s-a retras în Wollongong, unde s-a împrietenit cu băiatul meu Petre. Acolo l-am cunoscut luna trecută, cînd mi-a zis: „Christian, you must see my Sydney!“. Cu ce era mai altfel Sydney-ul lui decît ceea ce vede toată lumea într-un tur al orașului? Un taximetrist, m-a luminat el, știe toate cotloanele și poveștile din Sydney; nu te duce doar la obiective turistice, ca papagalii de ghizi care-ți spun ce găsești și singur în Wikipedia. Cu Hyundai-ul lui argintiu și cam obosit, dar cu noblețea unei monede antice, Zlatko m-a dus mai întîi pe străzile vechi. Acolo e stratul cel mai vechi al orașului, cel britanic, zice, cu case de cărămidă smălțuită, fără etaj sau cu cel mult două caturi și cu prăvălii mici care au trecut cu bine proba timpului, ca niște corăbii ancorate definitiv la cheul străzilor înguste. Au urmat venerabile clădiri ale statului, înalte, din cărămidă roșie, cu coloane impunătoare, imobile de la începutul secolului 20 și un spital celebru, St. Vincent, care are statuia unui porc semeț de bronz la intrare. Apoi am dat ocol portului civil, cu Opera ca o scoică peste scoică și cu esplanada înțesată de turiști. Văzută de jos, Opera nu pare atît de ciudată ca în poze, te îmbie parcă s-o explorezi. De pe podul din fier masiv cu șuruburile sale imense și dotat cu plase înalte, instalate pentru descurajarea sinucigașilor, ai panorama golfului. Roata vieții din parcul copiilor se învîrte încet, aproape insesizabil, în timp ce pe apă se strecoară iuți mici feriboturi verzi-galbene, niște maxi-taxiuri acvatice, printre navele mari cu multe etaje și un vapor roșu cu zbaturi ca-n filmele americane după Mark Twain. Într-o parte, pe țărm, turnul de televiziune, care pare scund pe lîngă zgîrie-norii grupați într-un cartier. Cel mai înalt dintre ei, cel ce adăpostește și un cazino, are la ultimul etaj un apartament circular din care se vede tot orașul și, mult mai departe, oceanul și pădurile din New South Wales, pînă dincolo de lacul Illawara, unde începe universul. Apartamentul s-a vîndut la licitație cu 150 de milioane de dolari australieni, zice Zlatko, ceea ce i-a adus aminte și de domnii încliftați, îmbrăcați în taxido care l-au țepuit după metoda „mi-am uitat banii acasă, așteaptă-mă un minut“ în fața unor vile de lux. Domnii dispăreau în noapte sărind garduri care le puneau smokingurile în pericol. În cei doi ani de cînd Zlatko nu mai fusese în City, orașul se schimbase: se construise mult, peste tot, dar asta nu rezolvase criza de locuințe pentru nenumărații imigranți și pentru australienii care vin să-și încerce norocul la Sydney. Fostul taximetrist nu uitase străzile, străzile uitaseră de el și Zlatko a început să fredoneze un cîntec de călătorie compus de el pe vremea cînd cunoștea orașul ca-n palmă.
Sydney-ul unui taximetrist încercat
