Problema nu e că ştim dinainte ce se-ntîmplă (scrie cu litere mari, alarmante, pe afişul filmului: „ÎNTÎI I-AU RĂPIT FIICA. ACUM VOR VENI DUPĂ EL“). Necazul nu e că ştiam oricum că asta se va petrece în sequel-ul obligatoriu încă de cînd ne-am lămurit că primul Taken (Pierre Morel, 2009) a avut încasări de peste 226 de milioane de dolari worldwide. În definitiv, era greu de presupus că, după ce i-au luat pe sus fata, oamenii răi şi bărboşi îi vor răpi acum lui Bryan Mills (fostul agent CIA care, la o adică, poate dirija o revoluţie printr-un iPhone 4S) femeia de serviciu sau pechinezul sau boii de la bicicletă.
În fine, nenorocirea nu e nici că aşa-numita Teroare în Istanbul (subtitlul românesc al profitabilului Taken 2 – deja 97 de milioane de dolari încasări, numai în Statele Unite) conţine fix atîta groază, mister şi suspans cît încape într-o şaormerie Dristor sau în serialul de mare succes de la Kanal D Suleyman Magnificul. Nu, domnilor. Toate acestea sînt peanuts, cum zice americanul. Problema reală, dezastrul implacabil, gogomănia absolută este, pur şi simplu, Liam Neeson. Mai precis, Liam Neeson bătîndu-se. Îl vedem adesea încoţopenindu-se, crăcănat şi robotic, în maximum două scheme de luptă, cărăbănind nişte scatoalce desprinse dintr-un soi de artă marţială cu aerul şi morga cu care studenţii fomişti împart flaiere la Universitate. Şi e omeneşte imposibil de-nţeles cum acest bastard rezultat din împerecherea clandestină a dulapului Steven Seagal cu o combină frigorifică Whirlpool poate pune la pămînt zeci de albanezi periculoşi (şi înarmaţi pînă-n dinţi, în treacăt fie spus) fără să iasă complet din balamale.
Şi hai să zicem că nici măcar ăsta nu-i un capăt de ţară. În fond, în afară de argumentul financiar, acest film* de acţiune paternalist-turistică e făcut ca, indiferent de elasticitatea şi condiţia lui fizică, orice bărbat cu vîrsta cuprinsă între 45 şi 60 de ani, posesor de fiică sexy, capabilă să intre oricînd în bucluc, să se poată identifica cu deja seniorul, dar atît de bine conservatul L. Neeson. Bărbatul vintage, eficient, aspru şi sever, care e în stare să-ngroape un regiment de mercenari est-europeni cu mîinile goale pentru a-şi salva familia. Regizorul Olivier Megaton pare conştient de faptul că scenariul nu conţine nimic altceva. Aşa că face şi el ce fac toţi albanezii din poveste: ratează orice ţintă propusă cu excepţia oraşului, zugrăvit abil, în culori mai puţin etnice decît era de aşteptat.
Revenind: bomboana de pe coliva acestui sequel născut mort e că-n finalul fericit al bumbăcelii epice din Istanbul, după ce domnul Mills a dat două telefoane şi s-a eliberat singur, după ce fosta doamnă Mills dă semne că vrea să reaprindă flacăra olimpică a iubirii, iar capul cărunt al răutăţilor zace ireversibil, c-un cuier în ceafă, te aştepţi să-l vezi pe infailibilul Liam Neeson umanizîndu-se. Reiterînd, cu ochii-n lacrimi şi glasul gîtuit de emoţii remanente, replica fanion din Schindler’s List: „I don’t know. If I’d just… I could have got more“.
* Taken 2: Teroare în Istanbul. SUA, 2012. Regia: Olivier Megaton. Cu: Liam Neeson (restul păleşte prin comparaţie).
Publicat în Cațavencii, nr 42, 24-30 octombrie 2012