Ieri, în Piața Palatului din București a avut loc mitingul de lansare în cursa electorală a candidatului dreptei Swarovski la alegerile prezidențiale.
Sub bagheta chiorâșă a unui Humpty-Dumpty londonez – care nu a avut nicio jenă să se lase plătit și de Vântu, și de Voiculescu (deși știa, ca ziarist, foarte bine cine sunt și ce fac) sub pretextul meschin că are o chirie de achitat – s-au urcat pe scenă oameni unul și unul. Blaga, Pavelescu, Berca, Turcan, Paul, Ingaș, ba chiar și Noua Acnee, reprezentată de Neamțu. Toți n-au fost decât trupele de ofiliți care au cântat în deschiderea capului de afiș: însuși Mihai Răzvan Ungureanu, cel care, da, va candida la președinție “dacă va fi nevoie”.
Pentru mine informația nu e nouă, dar nu mi-au ajuns cei 7 ani scurși între 2005 și 2012 pentru a mă obișnui cu ideea. Mă mai liniștisem când cu numirea la SIE, crezând că drumul președinției s-a închis, dar din februarie încoace am iar frisoane, care au devenit aproape insuportabile de ieri după-amiază.
Nu mă sperie atât o posibilă (deocamdată improbabilă) reușită, cât mă îngrozește încercarea. Pentru că, printre altele, retorica i-a jucat o festă, ieri, lui Mihai Răzvan Ungureanu. Retorica, temperatura, vederea unei mari mulțimi în aer liber, toate acestea l-au făcut să spună care-i realitatea în care trăiește. Și, credeți-mă, este complet diferită de realitatea pe care o cunoașteți voi.
“I-ați auzit vorbind despre guvernare? Nu! I-ați auzit călcându-ne în picioare [sinistru simț auditiv, n.m.], călcând în picioare democrația NOASTRĂ, călcând în picioare legile NOASTRE!”. Mai departe n-am auzit decât frânturi, pentru că eram deja ocupat cu împachetatul. Nimic nu mă sperie mai mult decât adevărul. Iar adevărul ăsta e: de 8 ani e democrația LOR, sunt legile LOR! Nici măcar ale celor câteva mii de oameni aduși cu autocarul la miting. Poate, nici măcar ale tuturor celor câteva zeci de oameni de pe scenă. Și nici măcar legile astea, ale LOR, nu le respectă.
Cine sunt EI? Aproape că nici nu mai contează. Cert este că eu nu sunt. Cum nu sunteți nici voi. Nu contează nici măcar că eu și voi suntem mai mulți. După ultimele date, cam 19 milioane. Singurul lucru pe care-l știu și înțeleg EI este că democrația este a LOR, legile sunt ale LOR, e țara LOR.
După ce am împachetat câteva ore, acum despachetez. Unde să mă duc? Spre deosebire de EI, nici pe mine și nici pe voi nu ne așteaptă înlăcrimate conturile și casele din străinătate, prietenii europeni cărora le-am fi dat băncile și petrolul, cuprul, aurul sau gazele de șist. Iar eu cu doctori adevărați nu mă înghesui la spălat vase, pentru că aș pierde.
Nu știu exact ce să fac, dar îmi înmugurește o idee. Dacă, brusc, de azi încolo am refuza să ne mai plătim taxele, ca grecii, ar începe și ei, la fel de brusc, să dea în bâlbâială. Chiar, cum ar fi? Să-și facă EI legile LOR, democrația LOR, țara LOR. Dar nu pe banii noștri!