La 11 octombrie 1593, la intrarea palatului Topkapî, un cufăr uriaş, din lemn de cireş, strivea o sută de hamali. Povara înainta cu viteza melcului, iar icnetele cărăuşilor erau aşa de grozave, încît aproape că acopereau gemetele prizonierilor torturaţi fără întrerupere, pentru plăcerea sultanului. În cufăr se aflau, explicate pe larg, motivele pentru care Mihai Pătraşcu merita să fie domnul Ţării Româneşti, adică un milion şi jumătate de galbeni.
Iane Cantacuzino, zis Epirotul, unchiul sforar al noului domn, a condus ploconul pe coridoarele decorate cu aur din Moldova şi fecioare din Valahia, pînă în sala tronului, unde Murad al III-lea îşi alunga plictiseala sugrumînd domnitori mai puţin solvabili. În cele trei zile, cît a durat numărarea proiectului de domnie, Mihai a zăcut la picioarele sultanului, cu nasul îngropat în covorul de Buhara, fără să ştie dacă socotitorii Saraiului vor băga de seamă suta de mii cotită din purcoi, după un vechi obicei oltenesc. Norocul a fost de partea unirii principatelor române. Pe la un milion, turcii au început să caşte şi au continuat numărătoarea cu lopata. Mihai a urcat pe tron cu gîtul neatins, dar cu datorii atît de mari, încît soarta creditorilor săi a fost pecetluită. Ştia că va trăi puţin, aşa că n-a pierdut vremea. A încălecat pe cal, a sărit peste preludiu şi a intrat abrupt în istorie, lipindu-se la Liga Sfîntă Creştină – un club organizat de Papa Clement al VIII-lea, care avea ca motto: „Cînd aud de semilună, îmi vine să scot pistolul“. În timp ce Murad al III-lea, informat de faptele noului domn, oscila între atac cerebral şi atac de cord, liga creştină plănuia un atac cît se poate de clasic asupra Înaltei Porţi, avîndu-l pe Mihai al Munteniei ghid şi consilier. Un amănunt care i-a scăpat eroului nostru şi pe care otomanii şi-au bazat contraofensiva a fost distanţa. Şi Vaticanul, şi Spania, şi Austria, şi Ferrara, şi Mantova, şi Toscana – adică, practic, toţi cruciaţii –, se aflau la o distanţă sigură faţă de cazarmele ienicerilor, cîtă vreme Valahia se afla gard în gard cu ele.
Publicat în Cațavencii, nr. 44, 7-13 noiembrie 2012