Pînă să apară curentul electric, pașoptiștii, canalizarea și primele poeme de Vasile Alecsandri, terorismul era un fapt comun în Țările Române. Poate nu ne dăm seama, dar Antichitatea și Evul Mediu au fost dedicate terorismului generalizat, așa cum Sfîntul Vasile și Sfîntul Ion au fost dedicate, de veacuri, beției generale.
E greu să acceptăm atîta teroare, însă e doar o problemă de terminologie.
Aveau loc luări de ostatici, dar li se spunea căsătorii. Era plin de oameni cu cagule care decapitau alți oameni, dar erau numiți, cu respect, călăi. Nimeni nu le spunea teroriști celor care ucideau civili neînarmați, ci voievozi. Atentatele erau în general reușite, fiindcă toate crimele cu violență se petreceau prin surprindere, din senin și respectînd cu strictețe disproporția de armament. Masacrele comise zi de zi erau numite, simplu, urgii, iar supraviețuitorii scuipau în sîn și își vedeau de drum în fugă.
Românii s-au confruntat cu atacurile musulmanilor încă de la Rovine. Statul islamic al lui Baiazid a proferat amenințări la adresa creștinilor din Valahia începînd cu data de 17 mai 1395: „Cum? Cînd lumea mi-e deschisă, a privi gîndești că pot / Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?”
Tot atunci, Baiazid pare să-i fi declarat unui martor în vîrstă despre planurile lui de a organiza atacuri și în Occident: „O, tu nici gîndești, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus! / Toată floarea cea vestită a întregului Apus”.
Jihadiștii turci avea obișnuința să arunce în aer, prinzînd apoi în sulițe, în numele Profetului, sute de ostatici, de regulă cei deținuți ca garanție că Matei Basarab sau Vasile Lupu își vor ține cuvîntul.
Baiazid, Mehmed al II-lea, Sinan Pașa, Suleiman Pașa și mulți, mulți alții au făcut din terorism, secole la rînd, o obișnuință printre civilii din Țările Române. Prin răpirile, jafurile, decapitările și războaiele devenite fapte curente, fundamentalismul islamic și militar al liderilor musulmani de la Constantinopole a dominat viața de zi cu zi a societății.
De la el au avut ce învăța alți lorzi ai terorii, domnitorii acestor pămînturi. Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Mircea cel Bătrîn, Alexandru cel Bun și ceilalți au menținut aprinsă flacăra violenței asupra civililor și și-au purtat războaiele sfinte sechestrînd sate întregi, legînd țăranii de glie, trimițîndu-i să se omoare cu alți țărani, decapitîndu-i pe boierii cu alte convingeri și ținînd-o, din fericire, tot așa, pînă cînd, din acest ghem de violență și răbdare, ne-am născut noi, cei de azi. Allah să-i binecuvînteze!