Dacă Arthur Conan Doyle ar fi trăit în zilele noastre, atunci sînt ferm convins că s-ar fi trezit nu o dată cu un cap de vacă în pat, avertisment clar din partea ONG-urilor dîmboviţene că a cam sarit calul cînd a scris romanul ăla cu un cîine însetat de sînge uman. Dar britanicii, britanicii ce-ar fi făcut? Încă o ecranizare probabil, în speranţa că le va ieşi la fel de bună ca şi cea de faţă.
Povestea o ştiţi şi, dacă n-o ştiţi, puneţi mîna, ignoranţilor, şi citiţi cartea după ce-aţi văzut filmul. Nu începeţi să vă miorlăiţi cu “aîîî, da’ ştiu deja cine e vinovatul”, că nu ţine: moş Doyle n-a rezistat atîţia ani doar pentru că a ascuns rezolvarea în ultimele pagini ale romanului, ci prin simplul fapt că scrie foarte mişto. Am încercat, după ce epuizasem fiecare fărîmiţă de Sherlock Holmes, să trec la Agatha Christie şi am renunţat după prima jumătate de carte. Mamaie avea idei, nimic de zis, da’ har narativ pauză-lipsă-gaură. Aşa, cam la o haltă sătească distanţă de Rodica Ojog-Braşoveanu.
Dar să revenim la povestea noastră, începută hăt-demult, prin zorii secolului al 17-lea, cînd un cîine satanic l-a dus pe sir Hugo Baskerville direct în Infern şi de-atunci revine regulat pentru fiecare membru al ilustrei familii. Prostii, veţi zice, toată lumea bănuieşte că sir Hugo a fost făcut şaorma de prietenii beţivani, care apoi au încropit povestea pentru judecătorii la fel de medievali ca şi ei. De acord cu voi, dar cum explicaţi că sir Charles Baskerville a decis subit să moară de frică în zorii secolului 20, iar în jurul cadavrului nu s-a găsit decît urma uriaşă a legendarei potăi?
Nu explicaţi? Nu-i nimic, las’ că vin să explice Sherlock Holmes şi dr. Watson, angajaţi de urgenţă să-l apere de proaspătul moştenitor al domeniului de acelaşi sfîrşit tragic. Să fie doar o legendă? Să fie adevărul-adevărat? Să fie un complot mîrşav al unui personaj secundar?
Cei care au urmărit pînă acum seria realizată de Granada Television ştiu la ce să se aştepte: o poveste faină, o ecranizare care ţine musai să respecte cartea la milimetru, doi actori principali care ştiu deja prea bine cum să intre în pielea personajelor. Ce nu le-a ieşit producătorilor? Evident, cîinele. Şi am dubii serioase c-o se le iasă vreodată, indiferent de ce efecte speciale vor fi puse în cadru – imaginaţia fiecăruia va plăsmui întotdeauna un monstru şi mai înfricoşător.
În altă ordine de idei, nu înţeleg de ce insistă mai toţi regizorii să pună un moşneguţ în rolul bietului Watson. În primul rînd sfidează logica (nu te apuci, moşneag nebun, să baţi mlaştinile în căutare de cîini verzi pe pereţi) şi, în al doilea rînd, îl sfidează direct pe autor. Cine s-a obosit să citească îşi aduce aminte foarte clar: Watson îşi începe hoinăreala alături de Holmes la 29 de ani, cînd faimosul detectiv număra deja cu vreo douăzeci în plus. În plus faţă de un copil care abia intră la şcoală.
The Hound of the Baskervilles, Marea Britanie, 1988. R: Brian Mills Cu: Jeremy Brett, Edward Hardwicke. Scor IMDB: 7,7. Unde: AXN Crime, ora 22:15