O mînă de ameţiţi dau peste o navă extraterestră şi sînt suficient de idioţi încît să vadă singuri despre ce e vorba, fără să cheme-n ajutor întregul arsenal NATO. O creatură aparent benignă sau chiar decedată prinde la înghesuială unul dintre personaje şi intră în el (sau personajul în creatură, prin intermediul unui foarte exotic tub digestiv). Extraterestrul lucrează intens, la nivelul ADN-ului uman. Pe care, fiind mult mai inteligent şi mai dezvoltat tehnologic decît noi, e capabil să-l manipuleze cum vrea muşchiul lui (dotat cu tentatacule, colţi sau gheare). Astfel încît alien-ul se poate transforma uneori în om normal, de-al nostru.
Celelalte personaje nu ştiu cu cine au de-a face pînă în momentul în care ceva teribil se întîmplă: scîrboşenia scoate capul în lume, direct prin sternul, burta, capul, ochii sau – bănuiesc că se va întîmpla şi asta cît de curînd – curul nefericitului personaj-gazdă. Prin mijloace rudimentare în sine (foc, spirit de echipă, intuiţie etc.) sau prin comparaţie (puşcoace fără accelerator cu plasmă), oamenii pun la respect creatura şi toată lumea răsuflă uşurată pînă în ultimele 30 de secunde ale filmului. Cînd devine clar că ceva le-a scăpat din vedere.
Tocmai am povestit ce se-ntîmplă în 70% din horror-urile SF din lume, incluzîndu-l şi pe acesta*. Dar ceea ce pare azi un banc fîsîit cu extratereştri a fost odată ca niciodată fresh, inteligent şi realmente horror, ca în cazul The Thing-ului original. Realizat de John Carpenter, un clasic al genului, în 1982, la numai trei ani după primul Alien. Iniţial, Creatura despre care vorbim acum ar fi trebuit să fie un remake pe bune, dar producătorii filmului i-au convins pe boşii de la Universal Studios să creeze mai degrabă un prequel-remake, întrucît filmul lui Carpenter este „already perfect“. Deci a face exact acelaşi lucru e ca şi cum i-ai picta o mustaţă Mona Lisei.
Ceea ce s-a întîmplat oricum. Chiar dacă regizorul debutant Matthijs van Heinjningen plasează carnagiul din Antarctica înainte de evenimentele din 1982 şi pune accentul dramatic pe un personaj feminin, paleontologul Kate Lloyd (Mary Elizabeth Winstead), e imposibil să nu faci comparaţii cu originalul. The Thing, varianta din 2011, e un horror SF şcolăresc, banal, visceral pentru că nu ştie să fie altceva, superficial (fuşereşte marea temă a predecesorului: paranoia personajelor) şi are o singură găselniţă CGI: creatura seamănă ocazional c-un vagin cu dinţi care devorează dinăuntru bărbaţii în care a intrat. Very twisted, but pretty damn useless.
Dacă doriţi să recomand
1) Raging Bull / Taurul furios (SUA, 1980; regia: Martin Scorsese). La Cinemax – sîmbătă, 10 decembrie, ora 23. Ca să-l interpreteze pe boxerul Jack LaMotta, fost campion mondial la categoria mijlocie, Robert de Niro s-a îngrăşat 27 de kilograme, în condiţiile în care era deja un actor enorm. Rectific: era demult.
2) Cîteva zile din viaţa lui Oblomov (Uniunea Sovietică, 1979; regia: Nikita Mihalkov). La România Cultural – vineri, 9 decembrie, ora 22,10. Ecranizarea romanului Oblomov, al lui Goncearov, e unul dintre cele mai bune filme ale lui Mihalkov. Iar Oleg Tabakov (Oblomov) face, din cîte-am înţeles, cel mai bun rol al carierei. Altminteri, mulţi ruşi despre care ştim bine cum sînt.
3) Orphan / Orfana (SUA-Canada-Germania-Franţa, 2009; regia: Jaume Collet-Serra). La HBO – duminică, 11 septembrie, ora 0,40. Un cuplu cu doi copii şi o traumă recentă înfiază o fetiţă care nu este deloc ceea ce pare. Un horror care putea fi memorabil şi care, aşa cum e, îşi face treaba mult mai bine ca The Thing (2011).