Mihai Foișoreanu era un sublocotenent slăbuț și palid, cu o mustăcioară care se lupta din greu să se facă văzută. Era greu de crezut, dar sub vestonul și pantalonii care fluturau pe el se adăpostea un corp nervos, de nevăstuică, plin de energie și iute în mișcări. Pînă să ajungă în groapa de obuz de pe Valea Prahovei, acoperit de pămîntul exploziilor și de noroc, a avut viața unui tînăr studios dintr-o familie săracă, bîntuit de poezie și de lipsurile care mișunau prin mahalalele Bucureștiului. S-a născut în 1896, iar părinții au avut inspirația să-l trimită la școală, în loc să-l lase în brațele unei cariere de mic tîlhar. Copilul i-a lăsat cu gura căscată pe dascălii de la gimnaziu și liceu, așa încît tatăl său a strîns bani ca să-l facă avocat.
Mihai Foișoreanu s-a înscris la Facultatea de Drept din București în 1915. Dar, cum războiul bătea la ușă, a urmat și cursurile Școlii de Artilerie și Geniu. În octombrie 1916, cînd s-a distins în prima lui acțiune eroică, avea gradul de sublocotenent.
În bătălia de la Predeal a comandat două plutoane de rezerviști secerate cu totul în primele minute ale ofensivei germane, el însuși fiind îngropat de explozia unui obuz, asurzit și traumatizat grav de izbitură. O săptămînă s-a zbătut între viață și moarte în brațele unor infirmieri care nu aveau la dispoziție decît răbdare și tifon, apoi s-a ridicat din morți ca Lazăr și a plecat la luptă. Fiindcă Regimentul 61 Infanterie, din care făcuse parte, nu mai exista, s-a alăturat Regimentului 27 Infanterie, care exista, dar nu mai avea comandanți.
În acest regiment l-au găsit marile bătălii din vara anului 1917. Celebra luptă pentru cucerirea dealului Cireșoaia, la care nemții țineau ca la ochii din cap, îl are pe genericul de final, între mulți alți eroi, și pe MihaiFoișoreanu. Regimentul lui, 27 Infanterie, împreună cu un batalion de vînători și cu Divizia a 2-a rusă, au primit ordin să escaladeze dealul la baionetă, fiindcă așa reieșea din fișa strategică a Marelui Cartier General. Mihai Foișoreanu a condus atacul plutoanelor sale cu pistolul în mînă și, cu toate că nemții au culcat la pămînt cea mai mare parte a infanteriștilor români, sublocotenentul a scăpat cîteva minute neatins. Nu doar subțirimea sa de păianjen l-a ajutat, ci și agilitatea cu care țopăia în fruntea a ceea ce mai rămăsese din plutoane. Mihai Foișoreanu s-a dovedit foarte greu de nimerit, chiar și atunci cînd a rămas aproape singur în picioare. Nici azi nu se știe dacă doborîrea sa a fost un act de precizie sau rodul purei întîmplări. Cert e că a fost împușcat pînă la urmă, în piept și în cap, după regula sîngeroasă a războiului.
Atacul condus de el, însă, a dus la cucerirea dealului Cireșoaia, care, între noi fie vorba, și-a pierdut importanța strategică a doua zi, fiindcă dinamica frontului se modificase între timp. Celor cîteva sute de soldați căzuți în acea zi pentru un capriciu tactic nu le-a mai rămas decît trista consolare a mausoleului.
Locotenentul post-mortem Mihai Foișoreanu a fost decorat cu ordinul „Coroana României“ cu spade în grad de cavaler. Pe Google e greu de găsit, dar dacă îl caută cineva, e reînmormîntat în Cimitirul Eroilor din București.