Alt loc comun: „tipic românește“. Azi, luni, cînd mai avem doar două meciuri dintr-o (iarăși, vorbă de furnir) „săptămînă de foc“, constatăm că se poate demonta conceptul ăsta comod și, pentru nație, păgubos. Hai să mai vedem și chestiile pozitive, deși, bineînțeles, nimeni nu mai vrea să fie pozitiv în ziua de azi. „Tricolorii mari“ și „tricolorii mici“ (deși reînveșmîntați în straie discutabile) au zis deopotrivă, pe românește: Yes, we can! Dezvoltăm subiectul.
„Tipic românește“ – se grăbeau să afirme banaliștii, arhiereii autoflagelației naționale (v.în DEX „arhiereu“ și „flagelație“). Dă trendy să ne desconsiderăm pe noi înșine – sîntem ultima găină din Europa, niște vaci care dau cu copita-n șiștar, niște unii care-și dau singuri cu mucii în fasole… Marii predicatori ai urii românești de sine, da, își pot căuta argumente. Le pot găsi la îndemînă. În partida cu Macedonia de Nord, de exemplu, meciul era la discreția „tricolorilor mari“. La 2-0, orice echipă matură era deja cîștigătoare. Ai noștri au încasat două boabe în două minute. Da’ nici „tricolorii mici“ nu s-au lăsat mai prejos. Deși, încă de prin minutul 30, jucam cu un om în plus, în fața unui adversar inferior (nu doar numericește), ei bine, s-au pomenit conduși de echipa Ungariei. Celebrii comentatori români aveau deja textul pregătit: „Tipic românește“.
Ci veniră, iată, așa cum se văzu și se dovedi, minutele dinspre final, tot deja celebrele minute 86, 87. „Băieții noștri“ – mari și mici – au băgat-o în ațe și au cîștigat meciurile cu Macedonia de Nord și Ungaria. Adicătelea ce doreau să spună portavocile disprețului de sine? Că noi, echipele României, nu ne putem compara cu cele ale Spaniei, nu sîntem și noi capabili de o remontare?
Ei bine, s-a arătat că da, putem. Ceea ce nu-i deloc puțin lucru. Muie tuturor celor care s-au obișnuit să abuzeze de sintagma asta răsuflată – „tipic românește“.
Adevăru-i că, în stadiul actual, ne putem mîndri doar cu victoriile in extremis asupra Macedoniei de Nord sau Ungariei. Avem niște adversari de proximitate, cu ăștia chiar ne putem bate parte-n parte, Germania-i ceva mai departe. Dacă vom continua să ne raportăm obsesiv la Germania, moșilor, vom sfîrși prin a fi veșnic nefericiți. Bine că am cîștigat meciurile pe care le puteam cîștiga. Și, mai ales, bine-i că începem să contrazicem un clișeu defetist, aproape împămîntenit: „tipic românește“ poate să rămînă doar o vorbă.
Altfel, bineînțeles, ne place să trăim periculos. Am trăit cu emoții, n-am avut liniște. Puteam cîștiga mai lejer, atît cu Macedonia de Nord, la seniori, cît și cu Ungaria, la tineret. În meciul de la CE de Tineret, ne-au mai furat și bandiții de arbitri belgieni, am fost și victime ale conjurației Marilor Puteri (Germania-Olanda, 1-1). Da’ ce să-i faci, frate, asta ține de farmecul vieții de suporter român… Din toate întîlnirile acestei „săptămîni de foc“, hai să reținem partea pozitivă – cu toate păcatele noastre, noi și ai noștri putem remonta un scor defavorabil. Astfel, atenți la tot și la toate, vom învăța, într-o zi, să nu ne mai obsedeze atît de mult comparația cu Germania. Hai România!