Duminică noaptea, într-o staţie de metrou din cartierul berlinez Kreuzberg s-au urcat în tren câţiva petrecăreţi cu berea în mână şi cu vreo cinci lăutari români după ei, genul de manelişti hârşiţi pe fruntea cărora au trecut de-a lungul timpului jumătate dintre bancnotele aflate în circulaţie. În acel U-Bahn de pe linia U7, în direcţia Rudow, n-au primit însă decât monede. Ce-i drept, de la toţi beţivii din tren.
După vreo trei staţii în care au cântat încontinuu, lăutarii au coborât cu echivalentul a câteva cutii ale milei asupra lor. A doua zi, în târgul de vechituri din Mauerpark, am înţeles şi de ce au atâta succes. În acest loc care seamănă cu Vama Veche într-o zi mai aglomerată de 1 mai, am văzut cel puţin zece artişti stradali netalentaţi, printre care şi un robot făcut din fiare vechi care scuipa oameni.
Pe la ora 11, când am ajuns, era destul de puţină lume, iar nişte cântăreţi de muzică latino îşi permiteau să se desfăşoare intruziv acolo unde era vadul cel mai bun. Peste vreo trei-patru ore, i-am găsit într-un colţ izolat al târgului, daţi cumva la o parte de mulţime. Cântau ceva mai încet, iar acel membru al trupei responsabil cu PR-ul nu mai solicita bani de la trecători cu aerul că cere taxă de protecţie. În altă parte, un tânăr timid, puţin grăsuţ, cânta cu o voce stinsă melodii de dragoste în engleză (era ceva cu „crazy“, care rima cu „lazy“), dar gestul lui părea mai autentic. Cânta mai mult pentru el, deoarece foarte puţini oameni se rătăceau în acel cotlon al parcului unde putea fi auzit.
Dar să trecem la aspectul comercial al locului. Din Mauerpark poţi cumpăra cam orice, dar în special lucruri pe care nu te-ai fi gîndit că se pot cere bani. E un fel de talcioc din Vitan, însă noi avem comercianţi mai decenţi, care nu vând chiar toate prostiile pe care le au în casă. La un procent semnificativ din tarabe am găsit nişte tacâmuri de tinichea care arătau atât de rău încât ţi se făcea scârbă instantaneu când te uitai la ele. O altă tarabă era plină de creaturi împăiate care puteau fi înlocuite oricând cu un şobolan sau cu un câine mort, nimeni n-ar fi sesizat diferenţa. Ce te uimeşte cel mai mult e însă că într-un loc atât de prăfuit lumea mănâncă. Printre tarabele cu haine vechi, care n-au fost spălate probabil niciodată, nişte imigrante despre care n-ai fi putut spune de pe ce continent provin frământau carne cu mâinile goale şi făceau senvişuri.
Trebuie spus că târgul e ceva mai mare decât acum doi ani, când am fost prima dată, dar asta e de înţeles. Universul a devenit mai bătrân şi s-au adunat mai multe vechituri. Ce am mai observat e că oferta a devenit mai diversă. Am trecut la un moment dat pe lângă taraba stingheră a unui hipster cu ochelari care avea în faţă un teanc de contracte. Mi-a explicat că vinde curent bio. În România, sigur i l-ar fi furat cineva atunci când nu era atent la tarabă.
Ceva mai încolo, un tip oferea şedinţe de masaj de zece minute. Gratis. Avea pentru asta un scaun special, care presupunea să stai aplecat şi să-ţi sprijini faţa pe un colac moale. Nu ştiu cum de nu s-a prins nimeni, dar pare strategia perfectă de a fura portofele. În primul rând, pentru că nimeni nu se agită atunci când observă lipsa banilor, e prea relaxat. Oricum, vizitele în Mauerpark îmi dau şi mie o stare plăcută. Mereu când plec din tîrgul de vechituri am senzaţia că am acasă numai lucruri noi, ca şi cum tocmai le-aş fi cumpărat pe toate dintr-un mall decent.