1. Creierele sclifosite ale celor care vorbesc despre vinuri. Nici cel mai pervers obsedat sexual n-a vorbit vreodată despre păsărică în modul în care o face un cunoscător despre vinuri. Aroma care-ți invadează palatinul unde lasă o boare înțepătoare, dar limba, în acest timp e scăldată în brize dulci-răcoroase și în nări simți umede arome catifelate…
Și mai repede suporți să vezi un boschetar fără dinți molfăind în gingii un șnițel lăsat trei zile în soare decît un somelier clătindu-și gura cu un vin tînăr, nărăvaș.
2. Creierul sclifosit pentru care pînă și schimbatul rolei de hîrtie igienică în veceuri nu e ceva banal și fără însemnătate, ci un mod de viață. Vezi cîte o corporatistă care s-a retras din multinațională și confecționează elastice de prins părul. Ei bine, ce face ea nu se numește elastic de prins părul, elastic pe care, cu puțin exercițiu, ar putea să-l facă și un orb. Nu, e un fel de-a fi, e o artă căreia trebuie să-i pătrunzi filosofia. Și zicîndu-ți asta își mai înfășoară un pled la gît și cîteva piei la înghetura mîinii.
3. Creierele sclifosite ale celor care cred că cel mai important e să pui suflet. Că dacă pui suflet, totul se rezolvă, totul devine mai ușor, nimic nu poate să-ți stea în cale. Și, mă rog, un întreg discurs leșinat despre puterea miraculoasă a sufletului și-a lucrurilor care vin din inimă.
Imaginați-vă că un chirurg ar fi întrebat:
– Și cum ați scos cele trei gloanțe din creierul acestui om?
Iar el ar da următorul răspuns:
– Simplu, am pus foarte mult suflet. L-am operat pe acest om din inimă.
– Dar cei 20 de ani de studiu și practică, aparatura de zeci de milioane de euro pe care o folosiți?
– Poți să te piși pe ea.