Atenţie, e ţeapă! Da, aţi înţeles bine: celebrele tramvaie din San Francisco sînt o mare ţeapă pentru turişti, nu au nici o treabă cu spiritul oraşului, iar pentru localnici sînt un motiv de dispreţ discret (la adresa turiştilor) şi de iritare mai puţin discretă (la adresa edililor, care încurcă traficul cu rablele lor de tramvaie „simbolice“ – National Historic Landmark, cică).
Nu că oraşul n-ar avea o infrastructură feroviară de vârf: din sud, din Silicon Valley, poţi ajunge în San Francisco cu Caltrain-ul (o minune de tren suburban, foarte rapid şi exact), iar din est şi sud cu BART-ul, un metrou care-o ia când pe sub pământ, când pe deasupra, când pe sub mare (trece golful spre Oakland). Dar astea sînt pentru oamenii care muncesc, nu pentru turiştii care cască gura.
Biletul nu e scump, doar 6 dolari, dar cozile sînt imense şi merg foarte încet, e un întreg ritual: vine vagonul plin, lumea coboară, vagonul e împins manual, de nişte voinici, până la un turntable (cred că-n română se zice „ac“), acolo e întors, tot manual, iar apoi e pus pe linie, iar turistul dă năvală să se îmbarce. Necazul e că vagonul (cable car, cum îi zic ei) are o capacitate foarte mică, aşa că norocoşii care-au urcat se îndeasă unii peste alţii, ca-n ratele săteşti de pe vremuri, iar cei care au rămas la coadă se uită turmentaţi unii la alţii: păi, în ritmul ăsta, nouă ne vine rândul la sfântu-aşteaptă!
Dacă e-nzestrat cu o răbdare de fier, turistul prinde în cele din urmă un loc în tramvaiul viselor lui. Şi pe urmă aşteaptă să plece. Dar tramvaiul nu pleacă până nu se umple ochi, aşa că turistul nostru se trezeşte îndesat ca-ntr-o cutie cu sardele. Ca să facă poze din mers (cum a văzut el în filme) trebuie să scoată afară doar o mână; între timp, tramvaiul urcă panta, toată lumea vine grămadă peste el (gravitaţia!), iar localnicii sar din mers pe scara tramvaiului, oferindu-şi cea mai plăcută călătorie din San Francisco: gratis şi râzând de fraierii înghesuiţi şi transpiraţi. Şi mai săraci cu 6 dolari.