Cînd a derapat pe pîrtie şi a ciocnit frontal un copac, Şerban Huidu n-a avut nici centură şi nici airbag. Într-un fel, bradul l-a lovit ca un Mercedes de teren. Victima a zburat prin aer, s-a izbit de fereastra subţire a lumii de dincolo şi a căzut înapoi, cu pulsul în regulă, printre doctori austrieci, perfuzii şi radiografii. Înainte ca acest accident să aibă loc, înainte ca şocul să-i scuture iremediabil cutia craniană, Şerban Huidu a fost un băiat normal.
Vesel, modest, săritor. Mai săritor a fost însă acul encefalografului. Cu tot efortul neurologiei nemţeşti, Şerban nu şi-a recuperat funcţiile mentale decît parţial. Aici începe şi, de fapt, se încheie tragedia lui personală. Cei ce l-au urmărit în lunile de după accident au putut vedea un Huidu încetinit mintal, cu poticneli în vorbire, mişcare şi gîndire. Un tînăr pe jumătate ars, care se mimează pe sine fără să priceapă prea bine de ce o face. Poate că ar fi trebuit să se mulţumească cu atît.
Numai că Şerban Huidu n-a avut norocul să fie om de rînd. El a fost vedetă. Vedeta profitabilă a unei companii media. Şi, după socotelile producătorilor săi, aşa trebuia să şi rămînă. Poate că şi după socotelile familiei, ale cunoscuţilor şi chiar ale jumătăţii lui de minte. Compania care difuzează emisiunile lui Huidu pe Prima TV şi pe Kiss FM şi-a centrat strategia de programe, de ani buni, pe succesul Cîrcotaşilor. De la dispariţia din grilă a lui Huidu, audienţele generale ale celor două canale şi, implicit, randamentele financiare au evoluat ca un Logan spulberat pe contrasens. Compania l-a vrut, deci, înapoi. Terapia de recuperare a sinelui a început.
Pacientul e pus în situaţia de a-şi retrăi personalitatea. Toţi se comportă cu el ca şi cînd n-ar fi despicat cu capul un molid din Tirol. I se dau libertăţi, e încurajat să facă, e lăsat să fie. Încrederea se recîştigă, cică, prin firesc. E pus să dea declaraţii, să scrie pe blog, să meargă la piaţă, să apară la emisiuni, să salute mulţimea. Promo-urile jubilează, fanii plîng, telespectatorii îşi suflă mucii în Libertatea şi Cancan. El însuşi intră în joc şi vrea să arate că poate. Silabiseşte în prompter, se suie la volan. Toată lumea e complice la revenirea lui în regim forţat şi toată lumea se face că nu-i vede pîlpîirea din priviri. Şerban Huidu e mai prăjit decît a estimat medicina din Innsbruck, iar recuperarea lui are nevoie de cîţiva ani în plus. Dar nici Prima TV şi nici Kiss FM n-au la dispoziţie atîta vreme. Aşa că pacientul e lăsat să conducă maşina şi să omoare, pe drumul vindecării precoce, trei oameni.
În lumea reală vor creşte vînzările la Mercedes ML, vor scădea cele la Dacia Logan, iar autorul omorului din culpă nu va face nici o zi de puşcărie – asta o poate spune orice scanner în care-şi va băga capul. Cu toate astea, Huidu a fost judecat, condamnat şi executat la televizor. Agitaţi de toată mîna au rezolvat cazul înainte ca procurorul să fi apucat să deschidă gura. Pentru publicul urban, 55+, din clasele demografice B, C şi D, cu venituri medii, mici şi deloc, Şerban Huidu e un dosar clasat. Rating-urile sînt bune, share-urile mai aveau nevoie de un mort. Deşi nu prea mai încăpea. Pe conştiinţa diminuată a lui Huidu, abia au loc ăia trei.