Oficial, trenul IRN 01641 trebuie să plece din Gara de Nord la orele 21:20. E una dintre cele mai decente variante de călătorit cu trenul înspre Ardeal, pe timp de noapte, asta probabil din cauză că e și singura. E o seară de joi și, dacă experiența ultimelor zeci de curse făcute pe traseul ăsta m-a învățat ceva, ar trebui să fie mai puțin aglomerat. Dar nu e. Pe peron e o aglomerație de parcă suntem la un supermarket în timpul ofertelor la tigăi. În plus, e un frig de parcă însuși Marele Prieten Imaginar ar fi decretat război total oricărei posibile erecții. Cârduri de srilankezi, unii chiar din Sri Lanka, stau zgribuliți pe peron, la linia 10. Pe băncile dintre coloane e așezat un strat de zăpadă mizeră, semi înghețată, astfel că toată lumea preferă să aștepte în picioare, care ținându-se de bagaj, care de țigară sau sticla de apă.
În timp ce lumea privește în zare, așteptând să vadă trenul care trebuie să se apropie încet, cu spatele, de peron, din difuzoare se aude o voce care-ți amintește de jurnalele radio din anii de tristă amintire. Trenul IRN 017641 va pleca cu o întârziere de 20 de minute. O fi dormit un câine pe șine și n-au apucat să se contracte corespunzător. Unii oftează, alții glumesc și toată lumea așteaptă resemnată. Sunt doar 20 de minute, insuficiente să pleci undeva la căldură, la o cafea, dar oribile să înduri vântul și frigul.
Într-un final trenul ajunge la peron și, claie peste grămadă. urcăm. Sunt multe vagoane. CFR pare să aibă o nouă strategie. În loc să le dea numere fiecăruia, unele sunt 1, altele 1Bis, altele 3 sau 3Bis, astfel că întreaga garnitură devine un meleu. Cele 20 de minute întârziere se fac 30, dar într-un final pornim. Locul meu de la geam, ales cu migală, e confortabil. Îmi vine să mă las pe o laterală, însă constat cu uimire că vagonul e dotat cu aer condiționat. CFR ar trebui să-i plătească drepturi de autor lui Nicușor sau, mai nou, Ciucu, pentru că așa cum apa caldă de la blocurile din București vine rece, la fel funcționează și încălzirea din vagon.
E deja trecut de 22:00 și tot ce contează e că am pornit. Plănuisem să citesc o vreme, apoi, dacă dă Bunuțul, să agăț câteva ore de somn. Am renunțat repede la citit. Dintr-o parte se auzea un „tucutucutu, ticarichitu, techetu” (scuzați interpretarea inadecvată a limbii srilankeze) în timp ce două scaune mai în față niște români vechi discutau pasional: „socheres mo prala tehazmorocar dictamo” (scuzați interpretarea inadecvată a limbii latine) în timp ce rulau clipuri cu manele pe telefon, cu sonorul la maxim. Nu știu, încep să cred că nefolosirea căștilor e o chestie culturală, de etnie. Posibil.
Mi-am pus eu căști și, în multele ore de la București la Teiuș, am reușit să rup câte o jumătate de oră de somn, de vreo două trei ori. Ca să ne înțelegem, trenul ăsta are o viteză amețitoare. De la București la Teiuș – marele nod gordian de cale ferată – sunt 395 de km, pe care trenul îi parcurge în 7 ore și 46 de minute, fără să punem la socoteală întârzierile. O bucurie! Bunuțul a făcut însă și ceva bun, în sensul că dacogeții cu manelele au adormit într-un final și s-au trezit fix când trenul pleca din Mediaș, stația unde trebuiau să coboare. Când i-am văzut cum se agită și îi invocă numele Domnului în limba latină, mai că mi-a venit să aplaud, ca la o aterizare reușită.
La ora 05:25, adică fix cu o întârziere de 20 de minute față de ora programată, minunatul tren IRN 01641 a ajuns la Teiuș. Eu, care trebuia să ajung la Alba Iulia, urma să aștept o oră pentru un alt tren, care să mă ducă cei 15 km până acasă. Pe undeva mă bucuram de întârziere, căci aveam să aștept în acea teribilă gară doar vreo jumătate de oră. Am luat de la un automat o cafea, espresso-pishwasser, și făceam pași ca un descreierat, încercând să nu îngheț, când aceeași teribilă voce de difuzor a transmis mesajul sublim: Trenul R2441, din direcția Târgu Mureș, are o întârziere de 90 de minute. M-am uitat la cei doi srilankezi așezați pe niște valize de două ori mai mari decât ei și, pentru o clipă, mi-am dorit să fiu la fel de rupt de realitate ca ei. Unul dintre ei vorbea câteva cuvinte în engleză, că îmi arătase în tren biletul și-mi ceruse ajutor să-i zic unde să coboare. M-am apropiat de el și i-am dat vestea bună. Cred că, în sufletul lui, și-ar fi dorit să fac mișto de el.
Am început să caut un Uber, care oricum era mai scump decât trenul de la București la Teiuș, dar nu mai conta. Era prea frig, prea dimineață și eu eram prea nedormit. N-a fost să fie. E mai ușor să găsești un tip cu doctorat pe bune în Guvern decât un Uber în Teiuș. Până la urmă am trezit vreo doi prieteni iar fiul unuia dintre ei a venit să mă salveze. Am scăpat cu bine, dovadă că scriu textul ăsta. Și, dacă tot am ajuns aici, mă gândeam că, dacă tot n-am folosit biletul – ori partea de bilet – de la Teiuș la Alba Iulia, n-ar putea cineva de la CFR Contabilitate, în caz că citește textul ăsta, să-i dea suma respectivă drept primă directorului companiei, ăla de nu-i ajungeau miile de euro salariu? Sau, mă rog, să-i ureze ceva din partea mea, dar în latina veche.