Înainte să vedem primele imagini din ”Tribul”, suntem avertizați că nu-i nimic în neregulă cu imaginea. Pur și simplu, acest film ucrainean e distribuit fără subtitrări. Ca să urmărești povestea, trebuie doar să interpretezi mișcările personajelor și să speri că acestea nu se vor așeza la un moment dat la o masă pentru a-și spune tot restul filmului lucruri spumoase și spirituale în limbajul semnelor. Pentru că așa comunică personajele din ”Tribul”.
Plasat într-un liceu pentru surdo-muți, toate discuțiile din film se poartă prin semne, în tăcere. Chiar și atunci când e vorba de certuri violente. Dacă era un film cu oameni care vorbesc, personajele din ”Tribul” ar fi urlat de furie și durere. Cum povestea vine însă din lumea adolescenților surzi ucraineni, vedem doar liceeni care calcă apăsat în drum spre vreo infracțiune.
Deși discuțiile sunt de nepătruns, povestea e transparentă și te faci să-i înțelegi pe românii care în anii ’80 urmăreau programe bulgărești fără să știe limba. Serghei ajunge la un liceu-internat pentru surdo-muți și se integrază rapid în organizația infracțională care funcționează acolo. Uitați la marginea societății și izolați fonic de restul lumii, elevii fac cam orice codul penal zice să nu: fură, se prostituează, peștesc și dau în cap la oameni pe stradă. Asta și pentru că au de la cine învăța. Cel care duce fetele cu duba într-o parcare de tiruri e chiar profesorul de lucru manual.
Pentru Serghei, problemele apar (alte probleme, în afară de handicap și de faptul că trăiește într-o lume violentă) atunci când se atașează de una dintre fetele cu care merge la tiriști. E momentul care generează niște acte violente foarte tăcute, genul de izbucniri în surdină pe care doar Iohannis le-ar înțelege.
Cine a spus despre filmele românești că etalează dezinvolt sărăcia din țară va vedea în ”Tribul” adevăratele dimensiuni ale suferinței. Avortul din ”4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” e demn de un salon aseptic de clinică particulară pe lângă procedurile medicale din filmul ucrainean. Mama protagonistului din ”Eu când vreau să fluier, fluier” măcar merge în Italia fără viză, iar polițistul din ”Polițist, adjectiv” cel puțin are ce pune pe masă în interminabila scenă cu ciorba.
În ”Tribul” avem de-a face cu o lume mult mai crudă și mai violentă, una în care personajele se iau la bătaie din orice, ca doi câini puși în aceeași cușcă. Poate că de-aia și sunt tolerate abuzurile din acel liceu-internat: pentru ceilalți, elevii surdo-muți sunt, în fond, niște necuvântătoare. Până să vezi proporțiile dramei lor într-un film ca ăsta, nici nu te gândești prea mult la lumea tăcută în care trăiesc. Până la urmă, cine n-are o voce nici nu te poate sensibiliza.
”Tribul” e la fel de întunecat ca literatura rusă, ceea ce-i un lucru bun. După atâtea filme cu adolescenți americani pentru care cea mai mare problemă e să cumpere alcool cu acte false, e reconfortant să vezi și unul despre instinctele agresive de sub spoiala noastră de civilizație.
Prinși cu probleme ale lumii întâi, uităm cine suntem de fapt și rămânem cu impresia greșită că omul a fost dintotdeauna ca elevii din ”Salvați de clopoțel”.
Tribul, dramă, Ucraina, 2014, Regia: Miroslav Slaboshpitsky, 130 de minute