Faţă de noi, sîrbii sînt la fel cum erau înainte de ’89: mult înainte. În cei 22 de ani pe care noi i-am petrecut ca să facem din înapoiere singurul capitol la care avansăm, sîrbii au purtat cinci războaie şi au relansat, pierzîndu-le, şapte economii. Slovenia sau Croaţia sînt ţări la fel de curate şi asfaltate ca Germania, Muntenegru e o Italie cu oameni de peste un metru nouăzeci, iar celelalte foste provincii iugoslave au, toate, un ritm de creştere mai alert decît sforăitul românesc. Serbia e o ţară cum România n-o să fie niciodată. Înţelegi asta din momentul în care treci Dunărea pe la Porţile de Fier şi o iei prin defileul Cazanelor, spre Belgrad.
Cele două maluri, unul înverzit, celălalt uscat, sînt dovada naturală că Mioriţa lor a fost mai vioaie decît a noastră. Gospodăriile sîrbeşti stau agăţate de versantul de piatră, înconjurate de vii şi livezi, acoperite de iederă şi pietruite ca în vremea ilirilor, cu piatră albă extrasă din munte, nu din gardul unui vecin plecat. Nu există pet-uri şi nici gropi, nu există pungi luate de vînt şi nici cîini morţi pe şosele, ca şi cum cineva ar fi dat cu acel aspirator gigantic pe care noi nu-l găsim nici la Flanco, nici la primărie. Peste fluviu, casele noastre zac astupate de praf, învăluite în somn şi nepăsare, între gunoaie şi săteni care-ţi vînd struguri furaţi cu aceeaşi mînă cu care s-au pişat. După zece ani de război, după zece ani de violenţă, moarte şi jale, sîrbii s-au ridicat drepţi şi au privit înainte, potrivindu-şi pe umeri povara îngrozitoare a trecutului, ca s-o poată căra mai bine în timp ce reconstruiesc.
Pînă la Belgrad străbaţi un fel de Bulgarie occidentalizată, adică un loc aproape depopulat, dar asfaltat şi semnalizat ca într-o Cehie orientală. Poţi opri oriunde vezi o cîrciumă. Înăuntru n-ai să găseşti bărbaţi, şi asta nu fiindcă ar fi murit toţi în Bosnia, ci fiindcă, pînă la apus, bărbaţii conduc acele tractoare mici încărcate cu strugurii sau paiele agriculturii artizanale. O pleşkaviţa servită pe Clisură e de trei ori mai gustoasă şi de patru ori mai ieftină decît micii de la Cocoşatu. De fapt, preţurile şi gustul sînt constantele bucătăriei sîrbeşti, alături de vinurile cu sulfiţi care îţi fac capul să răsune ca o hală din Obor. La Belgrad ajungi pe autostradă, fiindcă, da, după ce li s-au uscat stropii de sînge de pe cămaşă şi lacrimile de pe obraz, sîrbii au asfaltat mai mult ca noi. Dacă te înţepi în M1, adică în magistrala care uneşte războiul din Kosovo de malul Atlanticului, ai ocazia să survolezi Belgradul pe ceea ce s-ar putea numi autostrada suspendată a lui Goran Oprescovici. Opreşte-te în acest oraş tragic şi epic, în acest amestec de ruine şi speranţă, unde fierbe sufletul sîrb. N-o să-ţi pară rău. Belgradul e elanul eroic al Serbiei, viaţa de apoi a unui popor bombardat de istorie, purificată prin vigoare. Rănile încă i se văd, războiul rînjeşte stins din crăpăturile de bombă, din pereţii ciuruiţi şi afumaţi de incendii. În privirea oamenilor pluteşte încă amintirea fratelui ucis, a casei arse şi a anilor pierduţi. Undeva, pe conştiinţa alunecoasă a Occidentului protestant şi catolic, apasă, alături de dramele celorlalte naţiuni ortodoxe, drama aproape vindecată a poporului sîrb.
Peste gropile de obuz viaţa a înflorit însă cu energia unei explozii. Belgradul e mai civilizat, mai divers, mai inspirat, mai liniştit şi mai educat arhitectural ca Bucureştiul. Are cîrciumi mai frumoase, mîncăruri mai bune, preţuri splendide şi cei mai politicoşi chelneri din lume. La Hotel Moskva găseşti patru stele, tarife mai mici decît Piticul Romeo şi Wi-Fi la liber. Poţi să-ţi laşi maşina oriunde pe stradă. Ultimul hoţ din Belgrad a fost împuşcat în timpul bombardamentelor NATO.