Cum s-a terminat geneza poporului român, acesta s-a pus în fund, la umbră, a zis că e obosit, a băut o bere, apoi și-a luat concediu. Nu știu de ce vor toți concedii prin august-septembrie, după ce s-au spălat cu nădușeală o vară întreagă; personal, prefer mai sau iunie, când dorul de căldură este mai aprig. E final de vară, deci vârf de sezon la mare, chiar pe cărări de munte – eventual, pe trei cărări de munte. Veselia de acolo are specificul său: nu foșnesc valurile, ci brazii, nu cârâie pescărușii, ci vulturii, nu mâncați pește, ci fructe de pădure, cumpărate de cabanier din supermarket (că tot veni vorba, avem și un sfat: să nu culegeți fructele nostim colorate de lângă potecuță: în cel mai bun caz ursul a făcut pipi pe ele, iar în cel mai rău le-a evitat, fiind otrăvitoare!), nu stați tolăniți pe nisip, ci pe iarbă sau urzici, iar strigătele vesele ale turiștilor nu sunt „Ține-mi berea, Costică, să vezi cum sar de pe dig!”, ci „Ursule, măria-ta, unde-o duci pe soacră-mea?” sau „Huș, viezure, nu mă mai mușca!”.
De distracția montană se ocupă cabanierii; corespondenții noștri răspândiți prin poienițe ori râpe ne-au transmis că și acolo „veselia e ca la ea acasă”: de exemplu, la cabana „Bursucel” au fost organizate concursuri cu specific de, evident, cabană. Prima probă a fost originală, dar numită în mod nefericit „Concursul de prins ursul”: cabanierul s-a costumat în urs, folosind cojoace și căciuli din blană, iar participanții au numărat până la o sută, apoi au pornit să-l caute. După două ore un turist a exclamat „Este acolo, la tufele alea!”. Într-adevăr, lângă un rug de mure se zărea o blană cafenie și toți s-au repezit spre ea, scoțând răcnete victorioase cu gândul la premiul constând în rachiu natural de cetină.
Din nefericire, cabanierul se afla în cu totul altă parte. Din fericire, concurenții au reușit să urce la timp în copaci. Din nefericire, respectiva ursoaică scutură zilnic respectivii copaci, să vadă dacă nu cumva, între timp, respectivii turiștii de pe respectivele crengi s-au copt și cad.
Câștigătorul probei de cățărat pe o stâncă înaltă s-a întâlnit acolo cu câteva zeci de oameni ai cavernelor, pletoși și cu bărbi până la brâu; ulterior s-a descoperit că aceștia erau câștigătorii edițiilor din anii trecuți ale probei, care nu se mai putuseră da jos de pe stânca înaltă, motiv pentru care întemeiaseră acolo o așezare și trăiau în sălbăticie și armonie, ca în comunism.
Concursul s-a încheiat cu un foc de tabără, de la care s-a aprins cabana, și o amuzantă probă de gătit bucate cu specific montan; cabanierul a leșinat când a văzut în oalele concurenților ciorbă de dropii, tocană de capră neagră și salată din flori de colț, apoi l-a recunoscut, înfipt în proțap și învârtindu-se sprinten deasupra focului, pe însuși viezurele Vasilică, mascota unității de deservire.