Să-mi schimb buletinul în București? Să merg acasă, în provincie? În București e mai aproape cu vreo 300 de kilometri, dar atunci trebuie să reînmatriculez și mașina. Deci două cozi. Ceea ce echivalează, în timp pierdut, cu un drum de 300 de kilometri.
În final am decis să fiu patriot local și, după niște ore, iată-mă înapoi în orașul natal, gata să depun dosarul. Dar, stai, și aici a lovit modernizarea. Lucrurile nu mai funcționează pe bază de coadă. Am luat la întrebări badigardul local, să mă lămuresc
– Bună ziua, cum se procedează pentru depus dosare și schimbare buletin?
– Aaaaa, păi trebuie să luați bon de la aparaaaaat…
– Bine, mă duc să iau bon.
– Aaaa, păi nu, că aparatul s-a stricaaaat…
– Bine, și atunci eu de unde iau bon?
– Păi, tre’ să veniți la mine, să vă dau eu bon…
– Perfect, vreau și eu unul.
– Aaaa, păi nu mai am, că s-au terminaaaaat…
– Amice, ești idiot.
– Ba nu, domnule.
Recunosc, ultimele două replici le-am auzit doar mental.
– În fine, eu de unde iau bon?
– Aaaa, păi tre’ să veniți mîine dimineață la șaaaaapte…
Am venit a doua zi dimineață la șapte. Am luat bon. Am întrebat:
– Pe la ce oră intră bonul ăsta? Așa, estimativ, ca să nu pierd toată ziua aici.
– Pe la două, da’ să știți că depinde.
– De ce?
– Păi, poate nu mai vine lumea.
– Și atunci ce fac?
– Veniți după alt bon mîine dimineață la șapte.