“Pot să-mi scriu replica pe fundul ei?” Asta a fost una din întrebările cu care Marlon Brando l-a torturat psihic pe bietul Bernardo Bertolucci. Degeaba încerca italianul să-i explice că unii actori chiar îşi învaţă textul, degeabă îl punea să doarmă cu scenariul sub pernă şi degeaba îl ameninţa că-i pune şi un cap de cal sub plapumă dacă nu se pune pe tocit. Brando o ţinea gaia-maţu: “Text or it doesn’t happen”.
Dar să luăm povestea de la un capăt: pe Paul (Brando), sinuciderea intempestivă a nevestei l-a fugărit pînă peste Ocean, într-un Paris care, spera el, va şti să închidă mai bine rănile trecutului. Căutînd un apartament de închiriat, omul nimereşte peste tinerica Jeanne (Maria Schneider), îi vorbeste, o încîntă, o convinge… Totul, să fie clar, fără mărturisiri şi obligaţii. Omul vrea musai să rămînă amanţi necunoscuţi, ea acceptă senină. Pînă într-o bună zi, cînd Jeanne se întoarce la apartament şi-l găseşte gol puşcă. Amorezul a zburat din colivie.
(Re)întîlnirea are loc în plină stradă, unde Paul renunţă la princiiple sănătoase de mai devreme şi joacă totul pe cartea sincerităţii: ăsta sînt, asta mi-e povestea vieţii, vreau s-o pornim de la capăt. Fie vorba între noi, a uitat fix ce era mai important: bărbaţii au inventat tăcerea din acelaşi motiv pentru care au inventat şi integralele triple. Să-şi acorde din start o aură de mister, că fără el moare pasiunea zvîrcolindu-se. Urmarea o vor bănui doar cei mai înţelepti dintre traci, în timp ce restul vor zîmbi amar privind ultimele secvenţe care închid metaforic o poveste tragică.
Imediat după lansare, filmul a stîrnit un pui de scandal cam prin toate ţările civilizate. În timp ce criticii elevaţi îl ridicau în slăvi, restul erau ocupaţi sa zbiere “pornografie deghizată drept artă”, italienii înşişi i-au hăituit pe realizatori în justiţie (Bertoclucci a pupat un duios “patru luni cu suspendare”), iar cinefilii, în general au făcut coadă să-l vadă din nou şi din nou. De exemplu, spaniolii, lipsiţi de asmenea trufanda în ţara proprie, au trecut frumuşel Pirineii şi l-au savurat discret la Biarritz şi Perpignan. Aş adăuga părerea lui Ingmar Bergman (“filmul ăsta ar avea sens doar dacă ar fi cu doi homosexuali”), dar n-am chef să rămîneţi cu impresia că ar fi vreo penibilitate pentru femei stupide a la Brokeback Mountain. Aşa că spun doar atît: cu asemenea scandal şi asemenea ură între tabere, sigur trebuie să fie ceva de capul lui. Fiţi optimişti: în cel mai bun caz veţi servi o poveste complexă, numai bună să vă pună pe gînduri. Şi în cel mai rău caz? Veţi afla, în sfîrşit, de ce e “filmul ăla cu untul”.
Ultimo tango a Parigi, Franţa-Italia, 1972. R: Bernardo Bertolucci. Cu: Marlon Brando, Maria Schneider. Scor IMDB: 7.3. Unde: MGM, ora 22:55