Prin 1975 sau 1976, nu mai țin bine minte, studenții filologi de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj au fost invitați în marele amfiteatru „Eminescu” să cunoască cîțiva scriitori români contemporani și să le asculte creațiile. Dintre cei prezenți, doi, cu osebire, mi-au atras atenția: Ana Blandiana și Mircea Dinescu. Frumoasa poetă a citit o frumoasă poezie care se încheia cu un spectaculos „Amin!”, stîrnind, la vremea aceea, furtunoase aplauze. Dar vedeta întîlnirii a fost, indubitabil, Dinescu, cu figura lui de adolescent rebel semănînd frapant cu un portret al lui Rimbaud. A recitat (nu a citit de pe o foaie, ci a recitat) un poem, „Grîu păzit de maci”, care se încheia cu versul „Cînd eu nu tac tu mîine n-ai nici un drept să taci”. Am rămas cu toții bouche-bée. (A nu se uita: Ceaușescu, în urma fatidicelor vizite în Coreea de Nord și China, o luase razna cu cultul personalității, instituind „sceptrul prezidențial”.) Și iată-mă acum, după aproape 40 de ani, în față cu ultimul volum apărut al poetului „Invocației nimănui”: Scaunul cu trei picioare (capodopere și capodoperete).
Regăsesc aici, imediat, sound-ul, sunetul specific dinescian din cărțile anterioare: „Duhnea Ierusalimul ca o străveche bute, / imperiul avea platfus și nu primea nici vești / și cum dădeam cu vîrșa prin bălțile stătute / de mila Lui ne-am transformat în pești. // Și l-am lăsat să umble pe apele amare / punîndu-ne spinare, sub tălpi, lîngă spinare” („Convertirea pescarilor”). Dar impetuozitatea, avîntul spontan de altădată sînt dizolvate acum de un scepticism funciar, de o locuire în crepuscul, ca în „Refuzul lui Ioan Botezătorul de a colabora cu Patriarhia Română” sau „Sat românesc la început de secol douăzeci și unu”.
Trebuie însă să adaug imediat: pesimismul viziunii prezente nu impietează cu nimic inventivitatea mărcii Dinescu, harul lui de a găsi imagini și rime sui-generis. Vorba unei prietene, poetă și ea: „De unde naiba le scoate?!”.
Și, neapărat, mai trebuie remarcat un lucru, aproape o noutate în panoplia dinesciană: satira. Rînd pe rînd, fără mînie proletară, dar cu umor devastator, sînt fixați în insectarul său Klaus Iohannis, Petre Daea, Donald Trump, Mihai-Răzvan Ungureanu. Iată cum e pomenit fostul prim-ministru: „M.R.U. șezînd pe-o cracă / a zărit păscînd o vacă, / «Simplu animal e vaca» / spuse legănîndu-și craca, / «Vacile îmi par amoebe». Zise vaca: «Nu fi kobe!»”.
Umblă vorba că poetul ar fi mărturisit cuiva că acesta ar fi ultimul său volum de versuri, că n-o să mai scrie poezie. Îndoi-m-aș, pentru simplu motiv că eu cred că vocația lirică a lui Mircea Dinescu e în ADN-ul său, că oricîte dezamăgiri l-ar încerca văzînd ce e în jur, pînă la urmă vulcanul talentului său, mai devreme sau mai tîrziu, tot va mai erupe cel puțin o dată.