Cine-și închipuie că strada Pacienții a existat în Bucureștiul de pe la 1900 va avea o surpriză dacă va citi acest dicționar. Strada cu acest nume a fost inventată de Caragiale, într-unul dintre „momentele“ sale. Inventate sînt și strada Preoteselor (de Mircea Eliade, în La țigănci), și strada Tritonilor (de G. Călinescu, în Bietul Ioanide). Altfel, însă, scriitorimea română s-a mulțumit cu străzile și bulevardele știute și străbătute de localnici și de vizitatorii Capitalei, dintre care unele și-au schimbat numele sau au dispărut, după cum a bătut vîntul istoriei. Mai apar aici imobile cu diferite destinații, parcuri, statui, monumente. Lipsesc însă cîteva nume celebre de asemenea „locuri” bucureștene, deși sînt pomenite în literatură. La fel cum, pe gustul meu, lipsesc și cîțiva scriitori importanți.
Pînă la ceea ce lipsește, să vedem ce au prins cele două autoare în acest insectar ad-hoc, în operațiunea lor migăloasă: pentru a o duce cu bine la capăt, trebuie 1) să cunoști în amănunțime Bucureștiul, 2) să fi citit cel puțin o dată cărțile în care sînt pomenite „locurile” de tot soiul ale orașului.
Construit în ordine alfabetică, la fel ca orice dicționar, cel de față merge de la A la Z, pe urmele scriitorilor care au avut vreo treabă cu Bucureștiul în opera lor. Autoarele povestesc pe scurt, cu italice, ce hram poartă fiecare dintre aceste locuri și sub ce nume au mai fost cunoscute, înainte de a trece la viața lor literară. Pentru Bucureștiul de pînă la mijlocul secolului al XIX-lea, Corina Ciocârlie și Andreea Răsuceanu trimit cu citate mai ales la Ciocoii vechi și noi, romanul lui Nicolae Filimon, la Scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri, la Bucureștii de altădată, de Constantin Bacalbașa, dar și la Princepele și la Săptămîna nebunilor, de Eugen Barbu.
Dacă vă întrebați de ce lipsesc ca surse de informație literară romanele cu mistere ale Bucureștilor, trei la număr, apărute pe la 1860, răspunsul e simplu – nu conțin date despre chipul orașului. Sînt fantasmagorii calchiate cu o stîngăcie ridicolă după Misterele Parisului de Sue. Totuși, dicționarul amintește în treacăt că Zița, din O noapte furtunoasă, citise de trei ori Misterele Bucureștilor ale harnicului Baronzi. Caragiale tatăl e des pomenit și citat, pentru orașul din vremea domniilor fanariote, apoi cu perioada sfîrșitului de secol XIX și, firește, cu zorii celui trecut. Fiul său, Mateiu, e și el citat, pentru Curtea Veche, dar și pentru străzi și cîrciumi pe unde bîntuie craii săi și conu Rache, detectivul cu slăbiciuni bibliofile din Sub pecetea tainei.
Pentru secolul 20 de pînă la al doilea război mondial, lista e lungă, așa încît, decît să fac o simplă înșiruire de nume, mă opresc la Camil Petrescu și Cezar Petrescu, la I. Peltz, la Ion Marin Sadoveanu și la Liviu Rebreanu. Cei doi Petrești nu prea înghit orașul, mai cu seamă Camil, spre deosebire de Peltz, care era îndrăgostit de Calea Văcărești și de împrejurimile sale. Mai reținutul I.M. Sadoveanu are nostalgia sfîrșitului de veac în București. Ardeleanul Rebreanu știe Bucureștiul ca puțini băștinași, și mai la margine, și în centru. Despre Bucureștiul din anii săi de comunism și de după, iarăși lista e lungă.
Cel mai des amintit și pe larg citat e, de la distanță, Mircea Cărtărescu. Îl urmează Radu Cosașu, Marin Preda, Constantin Țoiu, Gabriela Adameșteanu, poetul Cristian Popescu, Bedros Horasangian, Stelian Tănase, Filip Florian, singur sau împreună cu fratele său, și alții printre care și subsemnatul.
Ce și cine cred că lipsește din acest dicționar. Dintre ce-uri, adică locuri, mult pomenitele bordeluri de lîngă Crucea de Piatră, sălile populare de bal, precum Pomul Verde, unde începeau și uneori se și sfîrșeau povești de amor, Tribunalul Mare, Hala Traian, Casa Monteoru, rebotezată „Mihail Sadoveanu“, dispărutul stadion Republicii, fostul ANEF, Spitalul Municipal, cîteva cimitire, altele decît Bellu. Toate astea au lăsat urme de pomenit în literatură. Dintre cine, mi-au lipsit colonelul Locusteanu, Tudor Arghezi, Ion Ioanid, Mircea Nedelciu, Ștefan Agopian…
Altfel, ideea și dicționarul care a rezultat de aici mi se par de toate laudele. M-aș bucura să aibă și succes la cititori, deși acei cititori ar trebui să îndeplinească două condiții: să-i intereseze istoria orașului și să le placă și literatura. Oricum, cartea asta ar trebui citită cap-coadă, ca un roman despre București, nu ca un dicționar obișnuit.
Corina Ciocârlie, Andreea Răsuceanu, Dicționar de locuri literare bucureștene, cu hărți originale de Rareș Ionașcu, Editura Humanitas, 2019.