În martie 1899, pe cînd criza economică se pregătea să muște din grîul românesc cu colții unei secete monstruoase, boierimea conservatoare o ținea în petreceri cu nisetru, șampanie și țigănci la palatul Nababului. Gheorghe Grigore Cantacuzino primise de la rege firmanul de premier și urma să-și aleagă colaboratorii. Asta și avea de gînd să facă, dar după criteriile împămîntenite ale ținerii la băutură, trasului la țintă cu revolverul și pierderii la jocul de cărți.
Între cei mai buni viitori miniștri se afla generalul Gheorghe Manu, un om cu reputație ireproșabilă în breaslă. Nobil și bogat, fiu de caimacam și de prințesă craioveană, militar cu studii în Prusia și decorat la Plevna, Ghiță trecuse prin aproape toate demnitățile politice pe care țara le putea atunci oferi unui os domnesc. Fusese deputat, senator, primar al Capitalei, ministru de Război, de Interne și de Finanțe, ba chiar prim-ministru din partea Partidului Conservator. Călare pe moșiile nesfîrșite și pe cariera de militar covîrșit de medalii, generalul Manu înainta ca-n brînză în viața politică, fără să înțeleagă o iotă din economie, finanțe, dezvoltare, dar ținînd piept cu bărbăție oricărui ospăț.
După două zile de petrecere, unde a obosit lăutarii și a doborît record după record la Fetească neagră, a fost desemnat la Ministerul de Finanțe. Gheorghe Manu a tras sabia din teacă și a anunțat că va reteza criza din fașă, așa cum retezase la Grivița și la Smîrdan orice șansă a turcilor de a se preda vii. Secretarul său particular a înțeles de aici că trebuie să adauge mai multă șampanie la prînzurile generalului și, poate, ceva mai multe vizite la dame. Trebuie spus că, la cei 66 de ani ai săi, Gheorghe Manu avea încă multă vigoare și mare trecere la femei, pe care le zăpăcea cu imensele-i mustăți albe și cu uniforma de paradă. Din puzderia de decorații sclipitoare care-i acopereau pieptul s-ar fi putut lesne meșteri coliere, brățări, cercei și inele pentru toate amantele care-i gîdilau bătrînețea.
Ei bine, el e omul care a făcut praf planul de redresare și reziliență al anului 1899, ba chiar pe al anului următor. În tovărășia altor miniștri-păun, bogați și rupți de realitate, trudiți de muncile paharului și ale mezelicului, Gheorghe Manu a împrumutat din Germania 175 de milioane de lei, adică trei sferturi din bugetul de stat.
Pentru cabinetul Cantacuzino, plin de moșieri, era un gest familiar, era ca și cum i-ar fi cerut arendașului un supliment de rentă, dar acest împrumut avea să sărăcească populația țării în următorii patru ani. Ca să dreagă busuiocul, Take Ionescu, un fel de vicepremier fără portofoliu, a anunțat stoparea lucrărilor de infrastructură și strîngerea curelei pînă la sufocarea poporului înfometat, care nu mai avea nici după ce bea țuică.
În iunie 1900, cînd s-a trezit din frumoasa beție de putere, Gheorghe Manu fusese deja pus pe liber, laolaltă cu întregul cabinet Cantacuzino, și s-a putut întoarce la splendidele lui ospețe de erou și de stîlp al statului suveran român.