Dacă aș explica Hobbit-ul de față unui calculatorist, aș termina în cîteva cuvinte: „E ca un laptop la ofertă!” / “Adică scump și prost?” / “Da, însă plin de bloatware!”. Adaug, întru lămurirea celorlalți, ca bloatware-ul reprezintă toate programele inutile care bălăresc sistemul de operare. Echivalentul vecinului idiot care continuă să spună „E de la carburator”, mai ales după ce i-ai explicat că mașinile post-paleozoice au injecție.
Am început cu PC-urile pentru că, sincer vorbind, grafica computerizată e singura chestie după care nu aș arunca Zmeura de Aur. Adică, mă rog, aș arunca-o, dar învelită în ceva moale. Și cînd spun ceva moale, nu mă refer eufemistic la calitatea scenariului sau la viziunea lui Peter Jackson.
Dar hai să fi optimiști măcar acum, la început de an. The Hobbit: Battle of the Five Armies nu dezamăgește. Nu-i dezamăgește pe realiștii care pariau încă de la bun început că povestea lui Tolkien e mult prea mică pentru un ospăț cu trei feluri și că va sfîrși, inevitabil, ca o ciorbă lungă, unde zeama are ochiuri de grăsime făcute din detergent de vase, iar carnea e folosită exclusiv ca să umple frigiderul.
Pe scurt, că nici firul epic nu e prea lung: Smaug-ul a fost atît de dezolat în filmul trecut, încît are revelații: „Deci mi-au venit niște dwarfi în bîrlog ca rudele de la țară de sărbători, așa că e profund logic și corect să las casa nepăzită și să dau foc orașului locuit de niște cetățeni dintr-o specie complet diferită. Sincer să fiu, încep să cred că sînt un precursor al lui Eugène Ionesco în teatrul absurdului. Hmmm, oare ar trebui să încep să mă recomand Le Smaug?”.
Cei mai panicarzi dintre oameni vor ieși din case cîntînd „The roof, the roof, the roof is on fire!”, în timp ce restul vor murmura nervoși: „Numai un mîrlan ar veni să dea foc unui oraș deja inundat! Nu era destul că avem apă în pivniță de cînd a scris despre noi deșteptul ăla de scriitor? Ne-am dus la el, l-am rugat «Bă, scrie-ne și o pompă de apă sau niște murături impermeabile, că asta nu e viață!», iar el ne zice: «Dar bine, dragii mei, cu inundația asta v-am scăpat de șobolani!». Da, bă, că i-au mîncat rechinii, mersi!”.
Intră Aragorn-ul local în scenă, salvează situația, lumea realizează din nou ce bine e să fie pace, așa că toți se înarmează pentru poceala generală promisă în titlu. Elfi, dwarfi, oameni, orci și niște vulturi gigantici care apar întotdeauna la spartul tîrgului se joacă de-a mineriada, într-un balamuc general care ar trebui să inspire privitorului impresii eroice și, mai ales, ideea că lăcomia e aiurea, e nașpa, e rea și mai ales evil. Mesaj care, pus în gura unora care au tras de trei sute de pagini pentru profitul adus de trei filme diferite, sună într-un mare fel. Mai lipseau Jenna Haze și mesajul „dubla penetrare anală fără vaselină s-ar putea să fie un picuț neplăcută”.
După cum vă puteți închipui și singuri, mai mor niște unii, mai trăiesc niște alții, nu insistăm, oricum o să-i uitați după ce ieșiți din sală, asta dacă nu vă întrebați ce legătură e între cartea lui Tolkien și povestea de pe ecran.
Revin la povestea cu grafica de la începutul textului pentru că ăsta e, de fapt, filmul: o continuă țopăială computerizată, alternînd între canonul jocurilor arcade și ridicolul filmelor chinezești din anii’ 80. Alea în care cetățenii sînt niște analfabeți care n-au auzit de Newton, deci își permit să dribleze gravitația și să joace bătuta prin aer cît au ei chef. E drept, filmul lui Jackson prinde puțin din atmosfera aceea (adică e la fel de ridicol), dar personajele lui nu cunosc arta de a da din gură cinci minute pentru două cuvinte ieșite din boxe. Și nici nu sună ca Irina Margareta Nistor.
Să nu uit: aș vrea să văd primul Lord of The Rings dublat de I.M.N. Mai exact, aș vrea să-l văd pe Gandalf urland „You cannot pass!” și să aud, din boxe, „Pe-aici nu se trece!”. Urmat, eventual, de muzică patriotică din Pentru patrie.
Dacă ați ajuns la final fără să adormiți și să băliți discret pe vecinul de scaun, s-ar putea să vă învăluie mulțumirea interioară. Pentru că s-a terminat filmul, pentru că ați rezistat pînă la capăt sau pentru că aveți în final un motiv să fredonați „Cichiceane, Cichiceane, ești Hobbit, băi, barosane!”.
The Hobbit: The Battle of the Five Armies. R.: Peter Jackson. Cu: Martin Freeman, Richard Armitage.