În 1900, Basarabia de Sud îl primea la sînul ei pe nou-născutul Vitali Holostenko, evreu ucrainean, fiul unui tată ocolit de bogăție și al unei mame fără opțiuni. În satul Selioglu din regiunea Odessa erau pe atunci puține alegeri. Chiar dacă tătarii, cei care au dat numele localității, nu mai năvăliseră de un secol și ceva, lucrurile arătau ca după ultimul lor jaf. Oamenii lăsaseră lucrurile exact așa, vrînd parcă să păstreze pentru urmași o fotografie naturală a istoriei lor. Cînd dădeau buzna cazacii, în sat se vorbea ucraineana. Cînd venea fiscul, se auzea rusa. În rest, cînd rămîneau singuri, oameni vorbeau bulgara. Tineri ca Vitali vorbeau în plus o română cu accent de Brăila, furată de la contrabandiștii de dincolo de Prut, care strecurau în satele sărace din Ucraina neprețuita țuică de corcodușe.
Vitali Holostenko s-a trezit în România la 1 decembrie 1918, după ce, cu o seară înainte, se culcase în Ucraina. Marea Unire i-a dat posibilitatea de a studia la București medicina veterinară, știință căreia i-a simțit lipsa în toți anii adolescenței, dedicați furtului de animale domestice. În 1920, însă, în București fierbea marxism-leninismul. Revoluția mondială a proletariatului, dirijată de la Moscova, aduna unguri, polonezi, bulgari, evrei și ucraineni în fruntea ideii de partid comunist român. Cum Vitali era și evreu, și ucrainean, și vorbea și bulgara, a primit un rol important în complotul dedicat înființării PCR.
După 1924, cînd partidul a intrat în clandestinitate și cînd, la Moscova, Stalin a luat în ambele mîini sabia terorii, la nivelul conducerii PCdR a început lupta între tabere. Tabără locală, formată din lideri români oarecum sinceri, născuți din mișcarea sindicală și din oportunitatea de a încasa niște bani rusești, avea de înfruntat tabăra cadrelor trimise de Comintern. Nu era o luptă de idei, fiindcă ambele tabere erau de acord că România trebuie dezmembrată în numele libertății popoarelor și al autodeterminării naționalităților. Lupta se dădea pe control și pe influență, adică pe putere. Așa că Moscova îi rotea pe secretarii generali ai partidului în funcție de etnia care prezenta, la moment, cele mai bune garanții.
Astfel, în 1927, cînd liderul în funcție, Elek Köblös, a arătat o mică slăbire a vigilenței bolșevice, a fost acuzat de troțkism, expediat în URSS și arestat, iar în locul lui, în fruntea PCdR, a fost pus Vitali Holostenko.
Vitali venea din Ucraina, unde se refugiase în 1922, după o întemnițare de un an la Iași. La Kiev a urcat în ierarhia PCU și a dobîndit toate cunoștințele necesare în lupta revoluționareă pe viață și pe moarte. De aceea, cînd a revenit la București, tovarășii săi s-au grăbit să-l felicite pentru promovare și pentru noile identități oficiale. Îi spuneau cînd Barbu, cînd Florea, cînd Ion Racșa, cînd Petrulescu, cînd „Fugi, șefule, că a venit Siguranța!“.
Vitali Holostenko a condus PCdR din 1928 pînă în 1931. În toată această perioadă a dus o crîncenă luptă pentru putere cu Marcel Pauker. A fost o încleștare lungă și grea, presărată cu bătăi, capcane, discursuri și denunțuri. Zgomotul ei a ajuns la Kremlin, așa că Stalin i-a chemat pe amîndoi la Moscova și, în numele unității partidului, i-a executat.