Ce poveste uimitoare și ce personaj e această Loxandra, uriașa grecoaică prin care Maria Iordanidou și-a imortalizat o bunică, cea care-i spunea povești și gătea dumnezeiește mîncăruri și dulciuri din gastronomia grecească și turcească din Constantinopolul de la începutul secolului 20! Junii turci și Kemal Mustafa încă nu oficializaseră numele de Istanbul, Aghia Sofia nu devenise încă din moschee muzeu, iar marele oraș adăpostea în deplină armonie și cartiere grecești, și armenești, în afară de cele turcești. Ambiția autoarei, care la 60 de ani a scris acest prim roman al ei, era să redea „cît mai fidel evenimentele istorice, obiceiurile și spiritul epocii“. „Am apucat becciul care anunța incendiile, am apucat palanchinele și simandra din Tatavla, l-am apucat pe sacagiul turc care, ca să-și vindece ochiul suferind, îi cerea Loxandrei un pic de agheasmă tămăduitoare de la Biserica Sfînta Fecioară Baloukliotissa.“ Romanul e un imambaialdî de cuvinte, arhaisme grecești amestecate cu vechi turcisme și cu vorbe armenești readuse la viață într-o poveste de familie de această femeie greu încercată de evenimentele vremii sale care le-a tot povestit prietenilor viața din Cetate pînă cînd, sătulă de insistențele lor, s-a apucat să pună totul pe hîrtie.
Sloboda la gură Loxandra le zice apropiaților că n-are alișverișuri cu agarenii, dar e prietenă cu negustorii mărunți și cu meseriașii turci care vin prin mahalaua ei. Înaltă, de o frumusețe monumentală ca marile statui bizantine care împodobesc orașul, Loxandra conduce din bucătăria ei un clan numeros, își hrănește rubedeniile la ospețele de familie și, cînd are cu ce, îi miluiește pe cei mai săraci membri ai clanului, dar și pe turcii pîrliți cu care e prietenă. Aferim!
Pentru bunăstarea familiei, Loxandra îi dăruiește Sfintei Fecioare toate giuvaericalele din aur și din argint, se duce să ia apă sfințită la un izvor al tămăduirii, apă vindecătoare a tuturor bolilor, și nu-i uită nici pe morți, pe care îi vizitează des la cimitir, să se convingă că le merge bine acolo unde se află.
Departe de războaie în mahalaua ei, femeia are tot timpul în buzunare ceva de mîncat, astfel că veștile proaste care circulă din gură în gură o găsesc pregătită să le înfrunte cu burta plină, cînd, singură ori împreună cu nepoata ei, Loxandra pleacă în expediții prin Cetate, pe mare sau pe uscat. Filosofia ei seamănă cu cea a lui Alexis Zorba, personajul lui Kazantzakis; cele mai importante lucruri în viață omul le poartă în sine însuși, așa că, spre deosebire de rudele ei, Loxandra nu e rea la pagubă, iar atunci cînd pleacă de la Constantinopol la Pireu se desparte fără regrete de lucrurile moștenite sau adunate pînă atunci. Altminteri, însă, teribila grecoaică crede nesmintit în semnele pe care i le trimite în vis Sfînta Fecioară, chiar dacă în urma unei interpretări greșite, în loc să descopere o comoară săpînd în pivnița casei, Loxandra avariază canalizarea cartierului.
Ambiția cea mare a autoarei, de a reda cît mai fidel evenimentele istorice, are de suferit pe ici, pe colo: Iordanidou le mai schimbă ordinea, ori încurcă un sultan cu altul, totuși impresia de autenticitate a cronicii sale rămîne în picioare și, în definitiv, faima Loxandrei vine de la capodoperele ei alimentare și de la apa sfințită cu care vindecă boli, nu de la știința ei de carte. Ca și Nastratin Hogea, care e pomenit în carte, Loxandra crede în înțelepciunea pe care o dă experiența de viață, nu terfeloagele în care se adună praful.
E de citit această carte în care Maria Iordanidou a adunat vechi cuvinte grecești și turcești, fără teama că se vor găsi învățători care să se plîngă de misterele arhaismelor din cronica ei, ci le vor căuta răbdători înțelesul, așa cum, de altfel, s-a și întîmplat.
Maria Iordanidou, Loxandra, traducere, note și glosar de Claudiu Sfirschi-Lăudat, Editura Curtea Veche, 2024.