Sfaturile care se dau acum împotriva coronavirusului l-ar fi făcut cu siguranță pe Garabet Ibrăileanu să exclame triumfător: „V-am spus eu!”. Criticul care a publicat și un delicat roman de dragoste, Adela, avea fobia microbilor. Nu era singura. Ca omul pățit, își lua măsuri minuțioase împotriva incendiilor. Ibrăileanu suferea de insomnii nocturne de care se plîngea prietenilor că-i dau viața peste cap. Drept care lucra toată noaptea. Adormea spre dimineață. Se trezea din somn pe la 2-3 p.m.
Armean după amîndoi părinții, ușor de recunoscut etnic după trăsăturile chipului, Ibrăileanu avea fața prelungă, ca sfinții din icoane, alungită și de barba nu prea îngrijită pe care o purta. Luat cu grijile permanente pe care i le stîrneau microbii și cu frica de incendii, criticul căpătase reputația de om ciudat și singuratic, ceea ce nu era. Ibrăileanu se întîlnea des cu cîțiva prieteni, care-i respectau maniile. Așa că se spune că, atunci cînd se duceau în vizite, găseau ușa întredeschisă, ca să nu pună mîna pe clanță. Umbla cu o sticluță de spirt la el: după ce dădea mîna cu careva, fie și prieten apropiat, se dezinfecta.
Om inteligent, Ibrăileanu recunoștea că toate aceste măsuri de prevedere erau exagerate, dar că nu se putea dezbăra de ele. Pare ciudat azi că nu purta mască pe stradă, dar asta mai degrabă fiindcă nu-i trecuse prin cap să recurgă și la acest mijloc de protecție decît că s-ar fi jenat să se mascheze. Altfel, era un precursor perfect al celor ce se păzesc azi de pandemie. Mare fumător, criticul își flamba cu chibritul țigările înainte de a le aprinde. Își înfășurase clanțele din casă cu cîrpe date cu dezinfectant – acid fenic – și la el în casă păstra o igienă strictă, de parcă s-ar fi aflat în carantină.
Deși era un tip cît se poate de pașnic, își făcuse dușmani în lumea universitară: Ibrăileanu ajunsese profesor la Universitatea din Iași. Postul lui era rîvnit și de alții, care-l pîrau pe deținător pentru diverse pricini, printre care și aceea că se comporta straniu în public și că ar fi devenit antisocial. Ibrăileanu n-a făcut nici cel mai mic efort de a se disculpa public de aceste acuzații. Avea însă prieteni politicieni suficient de puternici încît să nu rămînă fără slujba lui universitară.
Uneori, Ibrăileanu intra în autoizolare. Cînd recitea Război și pace, romanul lui Tolstoi pentru care avea o slăbiciune aproape religioasă, nu mai ieșea din casă pînă nu ducea lectura la capăt. Un semn, dacă vreți, că acest profesionist al lecturii avea și o relație personală, de cititor vicios, cu literatura.
Ciudățenia maximă a lui Ibrăileanu e că, în timp ce-și fabrica o pavăză personală înpotriva microbilor și a incendiilor, nu și-a compus un stil al lui, artistic, la fel ca impresioniștii critici ai vremii. După atîția ani, așa-zisa lui lipsă de stil se dovedește un stil durabil. Acela al unui critic inteligent și devotat literaturii, care crede în expresia directă, precisă, fără înflorituri personale.