Ce bărbat falnic era în tinerețe Radu Anton Roman! Pe atunci mergea la vînătoare și la pescuit. Eu îl știam doar drept mare pescar. Odată, prin anii ’80, a apărut la România literară în echipament pescăresc. Se ducea într-una dintre lungile lui expediții prin Deltă. Cu pantaloni și cu un hanorac de camuflaj, îi făcea înainte de plecare o vizită la redacție lui Roger Câmpeanu, care era și el pescar. Roger mă cheamă repede și pe mine să-l cunosc pe Radu, nașul știucilor din Deltă. Înalt, vînjos, cu ochi ageri, Roman adusese niște manuscrise, „pentru cînd o fi loc în revistă”. L-am găsit așezat pe unul dintre fotoliile din biroul directorului George Ivașcu, care nu călca pe la redacție. Adică chiar pe fotoliul oaspetelui de onoare. Roman avea ceva neverosimil, cu hainele lui de camuflaj, în fotoliul musafirului special unde nu-și plantau vremelnic dindărătul decît clasicii în viață, ceea ce R.A.R.pe atunci nu era.
La vremea aia, el scria poezii, proză și cronici de teatru. Îi apăruse un roman despre pescuit, în 1985, care a fost apoi tradus și în Franța, unde e greu să-ți faci loc în această nișă supraaglomerată. Încă de atunci, Radu povestea despre mîncare de-ți lăsa gura apă. Colecționa rețete culinare autohtone de pe unde se ducea. Oamenii îl primeau cu plăcere în casă, femeile îl lăsau să le intre în bucătărie și să-și bage nasul curios în oalele cu ciorbă și în cratițele cu mîncare. R.A.R. avea acea însușire de-a dreptul miraculoasă de a cîștiga încrederea celor din jur, oriunde se ducea, cu felul lui de a fi, direct, dar foarte atent la nuanțele locului și la ciudățeniile oamenilor.
Ne-a spus atunci cîteva povești cu știuci și cu lipoveni. Iar mie mi-a zis cum prepară lipovencele ciorba aia groasă de pește, din care se scot apoi bucățile de pește mare, care se mănîncă separat, cu mujdei de usturoi, de nu-ți mai trebuie nimic după aceea. Apoi a închinat un mic, dar convingător poem, într-o convingătoare proză orală, vinului de buturugă, bojoleul nostru, cu gust de fructe de pădure. Cînd a plecat, Roger Câmpeanu, care nu scria în revistă, îmi zice că omul ăsta era printre puținii noștri scriitori care mai știau cu ce se mănîncă libertatea.
Poate că ei doi aveau un ritual secret al întîlnirilor, căci altfel nu-mi explic de ce cînd s-a întors din expediție, după o lună, Roman a venit din nou la redacție, în haine obișnuite de astă dată, doar pentru a șopocăi numai cu Roger Câmpeanu, în biroul lui Ivașcu. După întîlnirea lor, Roger, care cel mai adesea era cam încruntat, merge prin birourile din redacție cu o față senină, de-ai fi zis că se întorsese revista de la cenzură fără obișnuitele și, de obicei, multele comentarii scrise cu roșu, de trebuia să întoarcă revista pe dos, împreună cu directorul Ivașcu. Într-un moment de pauză, la o țigară, pe culoar, Roger îmi zice, fără să rostească vreun nume: „Ce înseamnă un om liber!”.