Chiar dacă Burhan Sönmez e un ghimpe în coasta președintelui Turciei, Recep Tayyip Erdogan, romancierul e suficient de talentat încît să nu-și datoreze cariera internațională activismului său civic. În Labirint, penultimul său roman, Sönmez nu scrie nici măcar un cuvînt despre politica din Turcia și nu-l pomenește nici în treacăt pe Erdogan. E adevărat că Boratin, personajul său, și-a pierdut amintirile după ce a sărit în mare de pe Podul Bosfor, dar memoria îi funcționează.
Ce face un om care nu mai știe cine e și care și-a uitat și rudele, și prietenii? Încearcă să recupereze și speră că într-o zi amintirile i se vor întoarce. Boratin povestește, în propoziții scurte, întîmplările prin care trece după ieșirea din spital, încercînd să umple golul din sine însuși. Singurele lucruri care spun cine e sînt cartea de identitate și cardurile bancare.
Personajul lui Sönmez află în primele pagini ale romanului că e un cîntăreț cunoscut în Turcia sau cel puțin la Istanbul, că are o formație căreia îi compune cîntecele și o soră care se interesează de soarta lui. Celebritatea acestui Orfeu atins de amnezie nu e deloc apăsătoare. Adică nu-l oprește lumea pe stradă și trecătorii nu prea întorc capul după el. Asta mai mult ca să nu-i strice socotelile autorului pe partea cu amnezia. Fiindcă altfel mă îndoiesc că fanii turci se poartă altfel decît cei din România cînd își văd idolii pe stradă. Să zicem însă că, la orele cînd Boratin iese la plimbare, admiratorii lui sînt la serviciu sau au treabă pe-acasă. Cîntărețul are destui bani în cont, așa că nu-l presează nevoile vieții zilnice. Singura lui îndeletnicire e să se regăsească.
Pentru asta are cîteva oglinzi ambulante, doctorița de la spital, care-i oblojește o coastă, prietenul său cel mai bun, cam pisălog, care-l vizitează zilnic acasă, și sora care-i povestește la telefon despre orașul natal și despre familia lui. Aceste trei oglinzi funcționează unilateral: ele îl reflectă pe Boratin, dar el nu se recunoaște în imaginile pe care i le pun la dispoziție, la fel cum nu-și recunoaște fața în oglindă cînd se duce în baie. Spre deosebire de amnezicul jucat într-un film american de Gregory Peck, care are senzații de déjà-vu, Boratin e imun la madlenele de tot felul care-i ies în cale. Ține minte însă străzile din Istanbul, palatele sultanilor, parcul cel mare, moscheile, catedralele și discurile de la el din casă. Cum n-are un timp al său, cîntărețul se simte contemporan cu sultanii și, ca un prim pas pe drumul întoarcerii la el însuși, își cumpără un ceas deșteptător. Cîntărețul lui Sönmez se adîncește în filosofări identitare – cine sîntem și de ce sîntem ceea ce am ajuns. Boratin crede în Alah – asta ține minte! –, totuși nu pare să ia în serios ideea că omul se naște cu soarta legată de gît. Nici n-ar avea cum.
Cu ajutorul găselniței amneziei, Sönmez verifică pas cu pas care sînt lucrurile de care nu ne putem lipsi ca să spunem „eu“ în cunoștință de cauză, începînd de la trupul în care trăim și de la amintirile lui. Boratin nu exagerează cu filosofarea; își pune întrebări ca Socrate fiindcă el chiar știe că nu știe nimic și trage concluzii ca moraliștii francezi, descoperind pe pielea lui ce e omul. Cîntărețul lui Sönmez e destul de bine mobilat intelectual pentru această operațiune pe viu. Gîndește frenetic și nu bate cîmpii în timpul căutărilor sale, deși fiecare dintre noi inventează roata cînd începe să-și pună asemenea întrebări de căpătîi și, pe drum, această roată poate fi și ovală.
Scris cu multă inteligență și atrăgător ambalat stilistic, Labirint te prinde, ca un thriller, în aceste căutări care te fac să te întrebi „Ce-ar fi dacă…?“, pe urmele lui Boratin cel ce vrea să-și dea de urmă.
Burhan Sönmez, Labirint, traducere de Adal Hanzade, Editura Pandora M, 2021.