Dacă Barry Jenkins ar fi optat pentru un titlu similar celui de mai sus, probabil că toată suflarea activistă și ignorantă din SUA s-ar fi inflamat imediat pe Twitter și ar fi făcut un protest imens, ferm convinsă că Seinfeld a devenit un rasist nenorocit care face glume cu negri. Asta explică, în esență, de ce a fost preferat Moonlight.
E un titlu frumos și care nu spune nimic. Adică, dacă preferați în limbaj de PR îmbibat de corectitudine politică, „conferă același mesaj ca și filmul”. Pentru că prima întrebare care îi vine în minte unui spectator vag inteligent e „De ce merita povestea asta să fie făcută film?” sau, și mai clar, „Care e povestea?”.
Da, am înțeles, avem două ore rupte în trei segmente diferite, unul despre copilăria personajului, unul despre adolescență și unul despre maturitate. Fiecare preocupat să prezinte… chestii, pentru că fărîmițele narative nu se combină într-un tot unitar și coerent. În cel mai bun caz, dau un sentiment de vinovăție, de tip „Mănîncă-ți toatele legumele din farfurie pentru că în Miami sînt negri săraci și homosexuali”.
Judecat strict din punct de vedere artistic, e destul de evident că premiul nu vine să încununeze o operă în adevăratul sens al cuvîntului, ci doar drept certificare că, așa e, filmul s-a proptit bine la confluența a două curente care numai că nu cerșesc Oscarul: filmul marginal și filmul despre marginali.
Despre încasările minuscule ale peliculei am scris deja săptămîna trecută, nu are rost să revin. Sigur, se poate argumenta că „nu e un film pentru toată lumea, ești filistin, nu ai înțeles mesajul”. De acord. Există filme de artă. Dar alea sînt și mai marginale în materie de încasări și vizionări, deci argumentația pică. În plus, Oscarul e dedicat filmelor comerciale, nu producțiilor obscure în care cineva mănîncă ciorbă o jumătate de oră. Trăgînd linie, Moonlight rămîne doar cel mai bun film pe care nu dorește mai nimeni să-l vadă.
Și filmul despre marginali? Ei bine, aici a fost bătaie, nu glumă: Philadelphia a ratat Oscarul pentru SIDA în anii ’90, Brokeback Mountain n-a primit Oscarul pentru homosexualitate în anii 2000. 12 Years a Slave abia de-a cîștigat Oscarul pentru negritate, sclavie și BDSM. Moonlight a luat premiul pentru sărăcie, negritate și homosexualitate. Pun pariu că regizorul i-a dat un SMS scenaristului cînd Warren Beatty a anunțat greșit că Oscarul merge spre La La Land: „Ți-am zis că trebuia să-l facem și lesbian. Boule!”.
Dar cea mai sinistră zonă în care ajunge filmul e cea a recenziilor. Moonlight are un scor de 99/100 pe Metacritic. Da, 99/100. Ai zice că e cel mai genial film din toate timpurile, nu că o mînă de critici au uitat să fie sinceri de teamă să nu fie acuzați că sînt rasiști și homofobi. Trăim, totuși, în era în care Ben Affleck e aclamat cînd acuză criticii islamului că sînt rasiști, în loc să i se spună: „Ești mai prost ca Batman vs. Superman”. Să judecăm logic: nu există vreo idee care să aibă un asemenea suport pe Pămînt. Faceți un sondaj: pe o scară de la 1 la 100, cît de rău a fost Hitler? Punem pariu că după două răspunsuri vine al treilea și zice: „Da, dar Stalin a fost și mai rău!”. Sau al patrulea, care precizează: „Hitler a făcut autostrăzi”. Prin extensie, ajungi rapid la concluzia că, de fapt, Victor Ponta e mai rău ca Hitler. Măcar la nivel de autostrăzi.
Și totuși, e ceva care să recomande filmul de față? Da, Mahershala Ali poate spune liniștit și peste ani: „Da, băi, degeaba au făcut activiștii scandal un an mai devreme că negrii nu iau Oscaruri, eu chiar am luat pe merit premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar”. E bun. Din păcate, e doar un personaj secundar dintr-un film despre nimic și care nu duce nicăieri.
Moonlight. R.: Barry Jenkins. Cu: Mahershala Ali, Shariff Earp, Duan Sanderson.