Pe 20 iulie 1969, omenirea urmărea cu răsuflarea tăiată cum Neil Armstrong și Buzz Aldrin făceau primii pași pe Lună. Aproape 50 de ani mai tîrziu, într-o sală de cinema, omenirea urmărea filmul inspirat de eveniment cu răsuflarea normală, eventual sforăind discret cînd suspansul atingea punctul critic.
E greu să storci de suspans o poveste pe care toată lumea o știe sau, mai rău, are impresia că o știe pentru că știe finalul. Și finalul mai e și fericit pe deasupra. Asta trebuie să fi fost mantra pe care și-a repetat-o Damien Chazelle în timp ce filma, conștient fiind probabil că realizează echivalentul cinematografic al pilafului fără sare cînd avea ingrediente pentru risotto. First Man e mai lipsit de culoare decît partea întunecată a Lunii și mai plictisitor decît un perete proaspăt vopsit în bej.
Dar asta era de așteptat. Vorbim totuși de Damien Chazelle, singurul om îndeajuns de ridicol nu doar ca să filmeze La La Land, ba să și piardă Oscarul pentru el în fața unui film despre un negru care suferă de sărăcie și homosexualitate.
Aici, Chazelle are la dispoziție întregul spațiu cosmic dintre Pămînt și Lună pentru a se desfășura, motiv pentru care alege să filmeze obsesiv doar niște moși în centrul de comandă, mutra lui Gosling în carlinga spațială și niște cadre chinuite în care, dacă privești foarte atent și nu clipești, s-ar putea să vezi o fărîmă din minunea vizuală a Universului. „Uau, e vintage și atmosferic!”, se vor grăbi hipsterii să exclame. Nu, e doar chior, ieftin și prost. Seamănă cu un film de categorie B din anii ’50 despre extratereștri, dublat de multe ori de un mizerabilism demn de filmele românești despre faianță și ciorbă. E pur și simplu revoltător să ai posibilitatea de-a surprinde spațiul din toate unghiurile sale superbe și tu să preferi urîțenia și plictiseala interiorului unei cutii de conserve.
În cel mai bun caz, First Man ar putea fi considerat o docu-dramă, și asta doar pentru că ia ce e mai prost din ambele genuri. Personajul lui Ryan Gosling este un tată care suferă pentru pierderea unuia dintre copii, într-o structură lineară care înșiră contabil secvențe pe care istoria le consideră relevante pentru proiectul spațial american. Și ajunge pe Lună.
Lipsesc, în schimb, și informația interesantă a documentarului, și talentul de-a implica publicul în drama personajelor. Totul e forțat, tern, mecanic. Dacă un borg făcea filmul după notele unui vulcanian, garantat ieșea ceva mai plin de simțire. Gosling e ocupat tot filmul să facă o mutră de goblin constipat, aceeași indiferent de situație. Da, Armstrong e un introvertit feroce, nu neapărat material de erou de film, nu încetează să comenteze susținătorii lui Chazelle. Mda, poate era mai bine să cugete regizorul la asta. Prin comparație, apariția tîrzie a mutrei de mitocan sadea a lui Aldrin e chiar salutară.
Aselenizarea e în stare să adoarmă privitorii. Nu glumesc. E schingiuită cum numai un spirit meschin ar putea-o face. În locul cadrelor impresionante, privitorii se delectează cu aceleași cadre chioare și terne, condimentate cu fiori de plictiseală. Și cel mai mediocru regizor s-ar gîndi instinctiv că imaginea darnică are primul rol și că sentimentul de fascinantă singurătate într-o lume pe drept zis nepămînteană ar transforma scena în ceva memorabil. Dar Chazelle nu e mediocru. E băiatul care a ratat complet scena în care Pămîntul e văzut pentru prima dată de pe Lună.
Practic, pînă și filmările NASA din ’69 par mai credibile decît pelicula de față. Și asta deși NASA n-a avut bugetul și nici tehnica pe care le-a avut la dispoziție Hollywood-ul.
https://www.youtube.com/watch?v=5Eimb4cy7UY
First Man. R.: Damien Chazelle. Cu: Ryan Gosling.