Totdeauna cînd citesc pe coperta a patra a unei cărți că povestea pe care o spune autorul se bazează pe fapte adevărate, mă aștept la nenorociri. În 90% din cazuri, am dreptate. Hana e una dintre aceste povești. Autoarea ei, Alena Mornstajnová, scriitoare din Cehia, s-a apucat tîrziu de scris romane. Mai întîi a fost traducătoare – nu știu cît de bună, și nici ce autori a tălmăcit, fiindcă informațiile care circulă pe net despre ea sînt enervant de puține și toate încep cu Hana, romanul care i-a adus celebritatea.
Pe scurt, Hana e cronica timp de două generații a unei familii de evrei și povestea orășelului Mezirící din Cehia în care trăiesc Mira și ciudata ei mătușă Hana, cele două naratoare ale romanului. O poveste în care se împletesc două istorisiri despre moartea celor apropiați, antisemitism, frică, speranță, vinovăție, supraviețuire, lașitate împinsă pînă la ticăloșie și curajul de a lua lucrurile de la capăt. Amintiri și relatări în direct care încep în anii ’30 ai secolului trecut și ajung pînă în 1963, cum precizează pe rînd Mira și Hana în însemnările lor. Pentru a scrie cronica aceasta ca din partea unora care au trăit evenimentele despre care vorbesc, Alena Mornstajnová, care s-a născut și locuiește tot înMezirící, s-a documentat minuțios despre soarta comunității evreilor de acolo și despre epidemia de tifos care a lovit orașul în 1954.
„Niciodată n-am înțeles de ce adulții le spun copiilor că merită să fie cuminți și ascultători. Dacă aș fi fost o fiică model, numele meu ar fi fost acum gravat pe o piatră funerară, la fel ca numele părinților mamei. Bunica Elsa și bunicul Ervin, care au murit cu mult înainte să mă nasc eu, sau al bunicii Ludmila și al bunicului Mojimir, la mormintele cărora aprindeam mereu lumînări în păhărele maronii împreună cu mama, chiar dacă pentru asta trebuia să mergem pînă la capătul de sus al cimitirului.“ Așa începe romanul – sub umbra morții, privite cu inocență de Mira mai întîi de la distanță, apoi tot mai de aproape. Mira care povestește acum e o femeie bătrînă care-și amintește de copilăria ei, încît suveica narațiunii merge înainte-înapoi în timp, schimbînd perspectiva, dar fără complicații postmoderne, ci cu simplitatea poveștilor clasice despre anii copilăriei și ai adolescenței.
Din țesătura realistă a amintirilor Mirei se ivește treptat parabola, cam ca în Ciuma lui Camus. O parabolă a „normalității“ răului care își face loc la început aproape neobservat în viața de fiecare zi a orașului. De la amintirea epidemiei de tifos care-i omoară părinții și frații, Mira ajunge la cei dinaintea ei, care au trăit în anii ’30, cînd răul luase înfățișarea antisemitismului și, în anii ’40, ai Holocaustului. Astfel că atunci cînd Mira o întreabă în copilărie, la zece ani după război, pe strania și neajutorata sa mătușă Hana, în grija căreia a ajuns după ce a rămas orfană, ce înseamnă să fii evreu, femeia îi arată în tăcere un tatuaj de pe braț. Și cum ea nu e tatuată, fata trage atunci concluzia că n-ar fi evreică.
Povestea pe care o spune Hana, în ultima parte a romanului, este a unei adolescente care ajunge într-un lagăr de exterminare, după ce refuză să plece din Cehoslovacia unde speră să se mărite cu iubitul ei care a ales cariera militară și o părăsește, fiindcă „așa sînt vremurile“. O poveste a speranței zădărnicite și a vinovăției pe care o simte adolescenta care le-a stricat alor ei planurile de emigrare, o poveste a ticăloșiei abjecte a celor ce nu vor să se pună rău cu ocupanții și a imenselor suferințe din lagăr care o ruinează fizic pe Hana și o izolează chiar și după război. În sfîrșit, o poveste a întoarcerii la viața de toate zilele, cînd „amintirile continuă să mă viziteze. Multe dintre ele sînt încă apăsătoare, dar predomină cele care mă fac să vreau să trăiesc“. Un roman de neuitat – împotriva uitării.
Alena Mornstajnová, Hana, traducere de Gabriela Georgescu, Editura Curtea Veche.