Auzisem de László Krasznahorkai înainte de apariția știrii că juriul Academiei Suedeze s-a hotărît să-l premieze pe el cu Nobelul pentru literatură. Doar auzisem. Era, cred, și el pe listele cu pariuri pe care unii le cred lista scurtă a enigmaticului juriu, ceea ce dă naștere la comentarii care se vor avizate. Cum probabil că ați aflat între timp cine e laureatul, că provine din Ungaria și că e unul dintre cei ce-l critică pe premierul Viktor Orbán, nu vă mai povestesc nimic altceva despre persoana lui fizică decît că Satantango e romanul lui de debut apărut la Budapesta în 1985, adică acum patruzeci de ani.
La prima lectură, Krasznoharkai mi s-a părut un Kafka prolix, cu frazele sale lungi și atît de întortocheate că le poți pierde șirul. Altminteri, interesant. Unul dintre prozatorii maghiari care au putut publica texte critice la adresa regimului în timpul gulaș-comunismului, fără ca János Kádár, longevivul șef al partidului unic, să fi dat semne că s-ar fi sinchisit de ceea ce scria el. La noi însă, în 1985, cînd cenzura oficial dispărută ajunsese de se lega pînă și de cuvinte, n-ar fi putut apărea o asemenea carte. De altfel, Krasznoharkai n-a fost tradus în România pînă hăt încoace, de parcă ar fi rămas în vigoare consemnul dispărutei cenzuri.
Sîntem într-un sat mic în care a funcționat și o colonie de muncă cu oameni veniți din toată Ungaria. De rostul coloniei s-a ales praful. Nici satul n-o duce bine. Părăsită treptat și de localnici, și de coloniști, localitatea e în paragină. Cîțiva dintre coloniștii rămași care muncesc la cooperativă, vegetează ori se îndeletnicesc cu escrocherii se hotărăsc să-și ia și ei tălpășița din acest iad rural decăzut. Cîrciuma e, ca în Castelul lui Kafka, locul de întîlnire al tuturor – localnici și proveniți. Aici se duc lupte grotești de întîietate și se fac planuri, aici se ceartă unii cu alții în timpul unor beții crîncene care-i anesteziază pe toți și tot aici își fac meseria într-o încăpere-depozit, năpădită de praf și pînze de păianjen, două surori, prostituatele comunității.
Umor negru, situații grotești, într-o lume idiotizată. O Kakanie jegoasă, pe cale să se prăbușească, în care delatorii sînt loviți de cretinism, iar anchetatorii reacționează mecanic, de parcă ar fi întorși cu cheia. Toți simt animalic apropierea morții. Cei ce dialoghează nu se înțeleg, perseverează însă la infinit, ca în Procesul lui Kafka. Anchetații sînt și vechi delatori plătiți, uitați în neîntrebuințare, ceea ce-i face să protesteze la instituția care i-a recrutat, deși îndeletnicirile lor ar trebui să-i țină departe de sus-pomenita instituție care a decăzut și ea. Are pereții crăpați, ca și cîrciuma, pute a jeg și a mucegai, iar angajații își fac treaba din inerție, bîntuiți de senzația că moartea se apropie. Singurii vii de acolo sînt căpitanul cu cizme lustruite și cei doi petenți, turnătorii escroci – idiotul Petrina și mai inteligentul său oldaș Irimiás. Tot escroc, dar de mai mică anvergură e și Futaki, cu care facem cunoștință cînd se pregătește s-o întindă din colonie și e gata să-i lase fără bani pe asociații săi la această intenție.
Narațiunea avansează cu o lentoare perseverentă care te poate scoate din sărite. Autorul are nevoie de două pagini pînă să-l dea jos pe Futaki din patul insațiabilei sexual doamne Schmidt, care doarme – femeia încă frumoasă, dar care maschează cu parfum mirosul trupului său nespălat. Iar într-o scenă din cîrciumă, trece aproape o pagină din momentul în care Kerekes, violentul țăran din cătun, scapă o bancnotă pe jos și Halics cel pofticios și laș se apleacă s-o ridice și să i-o dea înapoi, ca să nu iasă vreo bătaie. Pînă atunci și încă o pagină după aceea, aflăm ce gîndește Halics despre bruta violentă de Kerekes care-l înspăimîntă pînă și pe atotputernicul cîrciumar. În aceeași scenă își face apariția și Irimiás care le ține tuturor un discurs interminabil cu care-i convinge să-i dea banii cu care vor să-și ia tălpășița. O lovitură de teatru care are loc cu încetinitorul.
Ai zice că tot ce se întîmplă în roman aproape că nu contează, ceea ce importă e cum se întîmplă lucrurile și ce gîndesc participanții despre fiecare intîmplare și despre ceilalți. Și toate astea, aflăm în final, nu se petrec în direct, ci sînt scrise într-un jurnal de Doctor. Medicul bețiv căruia i-a fost suspendat dreptul de a-și practica meseria, în așteptarea momentului cînd va înceta suspendarea, s-a închis în casă unde, în mijlocul unei mizerii apocaliptice, bea palincă, mănîncă și scrie în carnete la jurnalul său zilnic.
Ce se întîmplă cu cei ce au plecat în cele din urmă din colonie? Autorul îi abandonează undeva pe drum, lăsîndu-i să se gîndească și acolo mai degrabă la moarte decît la ținta călătoriei. Încît, ca să zic așa, norocos autor acest Krasznahorkai.
László Krasznahorkai, Satantango, traducere de Ilidikó Gábos-Foarță, Editura Pandora M, 2022.