Să nu fi fost insistența de copoi scăpat din lanț a unui critic literar căruia i-a cășunat pe misteriosul scriitor Gabriel Osmonde că-l imită pe Andreï Makine, poate că opera lui Osmonde, care n-a apucat să publice decît vreo trei romane, ar fi fost mai consistentă. Fiindcă atunci cînd, exasperat, Makine a recunoscut că el e și Osmonde, i-a semnat condamnarea la moarte autorului care scria fără să existe. Dar dacă intrăm în logica apariției și dispariției lui Osmonde și ni-l închipuim ca pe un scriitor în carne și oase, reiese că Makine avea mai multă nevoie de Osmonde decît acesta din urmă de rusul care a scris Testaementul francez. De ce? Pentru simplul motiv că Makine putea publica pe numele lui Osmonde romane pe care altfel nu le-ar fi semnat. Metecul rus s-a prins că francezii adoră să vorbească de rău despre ei, dar nu înghit ca un străin să-i pună pe tocător. Așa că Osmonde scria avîntat ceea ce prudentul Makine nu și-ar fi îngăduit. Așadar, pe urmele lui Romain Gary care a inaugurat în Franța această, totuși, șolticărie literară, un autor inventează un autor care, la rîndul său, poate inventa un autor care scrie romane. Curat matrioșka rusească!
Makine a scos anul trecut un roman în care Osmonde al său devine personaj. Era să scriu „un biet personaj care scrie cărți”, dar Osmonde o duce destul de bine în Dincolo de frontiere. Și-a dobîndit notorietatea, are un statut al lui și o casă confortabilă. Alt personaj al romanului e un tip, Vivian de Lynden, care a scris și el un roman – în Franța, ăsta e un fel de sport național. Un roman „cu probleme”, cum se zicea la noi sub odioasa dictatură, adică cenzurabil, dacă editura care se încumetă să-l publice nu vrea să aibă bătaie de cap. În cărțile lui Osmonde mai există asemenea personaje, radicali care ridică în slăvi ceea ce presa de bine critică neobosită, iar opinia publică „ipocrită” detestă pe față, dar, cel puțin o parte a ei, îmbrățișează pe ascuns.
Dincolo de frontiere rîcîie dinspre ficțiune dezbaterea publică din Franța despre străinii care-i strică tradițiile împreună cu francezii care le cîntă în strună, trădînd identitatea sacră a republicii și a spiritului galic, oricum scămoșat, din zilele noastre. Așa că, în romanul-pamflet al descendentului unei familii nobile scăpătate – se putea altfel? –, Vivian de Lynden, toți aceștia, plus politicieni și finanțiștii puși pe spolierea poporului, sînt strămutați în Libia, într-un viitor apropiat. De la Marea Strămutare începe totul, fiindcă mama autorului îi trimite manuscrisul lui Makine care, după ce-l citește, vrea să i-l paseze mai puțin conformistului său confrate Osmonde, ca pe o castană literară fierbinte. Textul debutantului devine astfel pretext de discuție despre libertatea autorului de a publica lucruri care pot stîrni la rele sau împing dezbaterea publică în fundăturile extremismului ce pot deveni astfel periculoase autostrăzi de mare viteză.
Poveștile din roman, subțirele, ca și personajele, par scoase dintr-un sertar care s-a cam golit, dar Makine știe să scoată din ele un text interesant, în care abundă cugetări, dacă nu profunde, cel puțin sclipitor formulate și generalizări paradoxale care i-ar face fericiți chiar și pe analiștii la modă. Dezbaterile sînt vii și suficient de complicate în Dincolo de frontiere, încît să camufleze aceste defecte de fabricație, iar analizele psihologice funcționează, ca de obicei, excelent la Makine, deși situațiile de la care pornesc n-au cine știe ce însemnătate. Adică analiza e mult mai interesantă decît punctul ei de pornire. Descoperim aici un Makine care încearcă să treacă pe numele lui teritoriile care pînă acum au fost proprietatea lui Osmonde.