Pe vremuri, un om putea să construiască o casă pe care să o lase copiilor și nepoților lui. Acum, e nevoie de mai multe generații ca să renovezi un apartament cu două camere. În urmă cu un an și ceva am auzit primul zvon de bormașină. Credeam inițial că se dărâmă blocul și-o să murim toți ca Toma Caragiu la cutremur. Iată, mi-am zis, au atacat în sfârșit rușii. Am crezut că-s nebuni cei care anunțau iminența unui nou război mondial, dar iată că în sfârșit se-ntâmplă, Kremlinul a dat bomba aia mare și nu oriunde, ci fix în Titan, unde locuiesc.
După șocul primelor secunde, mi-am dat seama că-i o banală bormașină care se-aude așa de tare doar pentru că-i în casă la un vecin cu care am perete comun. Nu era așa. Bormașina se auzea de la un apartament care-i cu trei etaje mai jos, pe partea cealaltă. În acea locuință modestă, în care până de curând locuise o doamnă muribundă, se desfășura Apocalipsa. Era un nou Los Alamos, probabil că vreun guvern care-și permitea o chirie-n Titan făcea teste nucleare chiar acolo, sub nasul nostru.
Acela a fost doar începutul unei povești care acum e, cred, pe la mijloc. Renovările continuă, pentru că proprietarii preferă să se ocupe singuri de treabă, când au timp, în loc să cheme o echipă de muncitori și să termine treaba în două săptămâni. De atunci, se-ntâmplă uneori ca liniștea din miezul zilei să fie spartă cu un baros de dărâmat pereții. Nimic serios, doar câteva zeci de minute, cât să pleci de-acasă ca să eviți internarea la psihiatrie. Pe urmă liniștea pune iar stăpânire pe bloc, pentru ca, două săptămâni mai târziu, într-o sâmbătă în care credeai c-o să lenevești la seriale, o bormașină să te facă să regreți că ai urechi. Și nu știi dacă să pleci sau nu de-acasă, pentru că-n zgomotul ăla e imposibil să-ți auzi gândurile.