Am călătorit la clas-a treia
în vagon de scînduri, spre Fetești,
ca mușcata, nu ca orhideea,
sărăcia înflorea-n ferești.
Nu tînjeam deloc să merg cu-a-ntîia,
răsăreau chiștoacele pe jos,
lupta dintre clase ca lămîia
o storcea doar prostul ofticos.
Eu iubeam pe-atunci tot ce există:
macii dintre șinele de tren,
fata cu rochița din batistă,
conductorul trist, cu bot de ren,
băutorii-ncinși de secărică
jucînd tabinet pe mărunțiș…
Dumnezeu făcuse lampa mică
și-ațipea și Dînsul pe furiș.
Cînd am învățat ce-i capitalul
și am devenit amic cu Marx,
comunismul și-a cîntat finalul,
lampă spartă cu fitilul ars.
Biet copil al clasei muncitoare,
mi se puse pata pe burgheji:
viermii de partid ieșiți la soare
din cadavrul lui Gheorghiu-Dej,
i-am scuipat în ochi, fără de milă
și-a fost cît pe-aci să mor la zid.
Timpul m-a mîncat ca o tocilă.
Unde ești tu Marx?! Dar tu partid?!
Din volumul „Decît să-nțepenești ca prostu-n lavă, mai bine intră în vulcan valsînd”.