Eu, unul, cred că distanța dintre oamenii de știință din laboratoare și cei afiliați mass-media (da, celebritățile la modă) și, odată cu ei, publicul captiv crește. Aidoma anilor ’50, cînd era zadarnic dacă știai ceva (eventual, temeinic) despre cibernetică și genetică. Partidul și tovarășul Stalin deciseseră altceva. Dacă te punea dracul să îi mîhnești, puteai să cujeți cîțiva ani buni ori la Periprava, ori la Poarta Albă, cine mama dracului te-a pus să deschizi gura. Sau, ca să fiu și mai sugestiv, ca acum 1.000 de ani, cînd cărturarii se ascundeau în mănăstiri, iar astronomii, matematicienii și medicii fugeau din Bagdad unde vedeau cu ochii, de frica proaspetei persecuții religioase. Deși pare imposibil, azi, lucrurile se schimbă repede și începe să semene cu vremurile vechi. Dacă te pune același Aghiuță să cercetezi aceleași legi ale naturii (ca să nu le mai pomenim pe ale universului), ai belit-o. Nu chiar la propriu, dar nici prea departe. Cam cum e să te trezești dat afară de la catedră, din laborator ori tîrît în procese interminabile? Fără să fi făcut altceva decît să controlezi exactitatea și valabilitatea unor afirmații științifice, autenticitatea unor informații ș.a.m.d. Spuneți că e imposibil? Păi, să pornim articolul și vom vedea mai la vale.
Profesorul Michael E. Mann, de la Universitatea din Pennsylvania, și-a cîștigat renumele internațional cu graficele temperaturii medii globale pe care le-a publicat între 1998 și 1999. El este unul dintre părinții fondatori ai „încălzirii globale“. Nu cred că are rost să ne scărpinăm prea mult, e cald pe Pămînt. Problema e că ar trebui să mai răcim puțin atmosfera. Și de aici începe tămbălăul. Activiștii, ONG-urile, politicienii și influensării au îmbrățișat cauza unei planete ecologice, care se va răci ușor dacă vom reduce emisiile de bioxid de carbon. Io zic că, pînă aici, toate bune și frumoase. Doar că există pe lumea asta și alte păreri. Cam cum se întîmpla în urmă cu 130 de ani, cînd știința stabilise că nici un obiect mai greu decît aerul nu poate zbura. Sau, în urmă cu 200-300 de ani, cînd un zurliu a văzut niște chestii mici și mișcătoare în apă. Aș putea să mai dau exemple, dar azi nu avem curs de istorie. Ei bine, așa cum se întîmplă mereu pe Pămînt, au apărut și alte opinii, unele ale unor șoareci de laborator.
Directorul CRU de la East Anglia, dr. Keith Briffa, realizase propria sa reconstrucție a temperaturii, care arăta o scădere a temperaturilor medii la sfîrșitul secolului al XX-lea. Aceasta nu se potrivea neam cu modelele de încălzire. Reconstrucția lui Briffa (sau „declinul Briffa“) a devenit cuiul lui Pepelea. Doar că problema nu era cum să se rezolve ciudățenia, ci cum să-l influențeze careva pe năucul om de știință, doar-doar o retrage ce spusese. Presiunea asupra lui Briffa a crescut. Mann a cîștigat tăcerea adversarului. Cînd dr. Tim Ball, un profesor pensionat de geografie și climatologie din Columbia Britanică, a glumit că Mann ar merita o scurtă recluziune în „penitenciarul de stat“ (state pen) în loc de Penn State (angajatorul acestuia) pentru „șmecherie“, Mann l-a dat în judecată. Iar procesul a fost lung și costisitor pentru prof. Bine că a murit înainte să se dea sentința! Oricum, după aceea, Mann s-a lăudat că a cîștigat și nimeni nu s-a obosit să vadă de ce.
Dar să ne întoarcem la argumente. „Bătrînul“ Ball a reconstruit temperaturile istorice. El a ajuns la concluzia că nimeni nu poate demonstra o încălzire semnificativă la sfîrșitul secolului al XX-lea și că Mann a minimizat „Mica Eră Glaciară“ din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, precum și cîteva secole foarte calde, de dinainte.
Partea cea mai ciudată a afacerii e o statistică. Da, nu vă mai mirați! Observațiile climatice pe ultimul secol par (repet, par, ca să mă apăr de viitorul care sună) ar fi fost manipulate. În ediția online veți putea vedea graficul și, pe cuvînt, vă va pune pe gînduri. Pe mine m-a tulburat. Cu bună știință, părinții fondatori ai încălzirii globale au scăzut temperaturile de acum un veac și le-au umflat pe cele de acum. Ca să dovedească ceva (Q.e.d.), astfel încît politicile statelor civilizate să o cîrmească spre înverzirea planetei. Adică spre salvarea ei. Un lucru cu care, sper, sîntem toți de acord.
Doar că eu cred că trebuie să acționăm acolo unde e pericolul real, altfel vom fi ca Ney, urmărindu-l pe Blücher, și vom ajunge prea tîrziu pe cîmpul de luptă. Căutînd mai departe, am aflat că epoca de „încălzire“ a planetei coincide cu petele din soare, că avem o crescută activitate vulcanică pe fundul oceanelor, că nici curenții reci nu mai sînt suficient de reci, iar temperatura din apa oceanelor a crescut încet, dar inexorabil, în ultima sută de ani. Colac peste pupăză, aflu că plantele prosperă cînd dau cu nasul de CO2 și se adaptează mai bine la secetă. De curînd, un tip care le știe pe toate m-a apostrofat că să nu mă bag unde nu-mi fierbe oala, că nu știu. Corect. Nu știu. Dar, alături de mine, sînt mii și milioane de inși care știu și mai puțin, dar au păreri foarte sigure. Ceea ce mă îngrijorează la greu e că șoriceii de laborator sînt speriați. Nu au curaj să spună clar, răspicat, despre ce e vorba cu adevărat. Nu știm, dar ne bulucim pe calea indicată de influensări. Vor fi ei tot în fruntea gloatei, dacă operația „Înverzirea“ va fi un eșec?
Pun pariu că nu.