Am fost la ceremonia de demolare a stadionului Dinamo. Am văzut primele lovituri de buldozer care au pus la pâmânt poarta cu cele două turnuri de la intrarea dinspre Ștefan cel Mare. Nu sunt dinamovist, deși cred că nu mi-ar fi displăcut să fiu. Destinul de suporter a avut alte planuri cu mine.
Mi-au plăcut mereu stadioanele. Oriunde am ajuns, le-am căutat, fie că m-am aflat la Putna sau la Madrid. Stadionul este construcția care adună comunitățile, locul care degajă și îi alimentează cu energie pe membrii ei. E locul unde râzi, plângi, te bucuri, te enervezi. Dacă ești mai implicat emoțional, acolo îți poți vedea idolii sau dușmanii. E locul în care se leagă sau se destramă prietenii.
Pentru mine Dinamo a fost cel mai apropiat stadion de casă în ultimii douăzeci de ani. Am fost pe el la cât de multe meciuri am putut. Am prins ani cu tribunele pline meci de meci, am văzut pe viu și retrogradarea. Acolo mi-am propus săptămânal să alerg, pe pistă, unde aveau voie și cetățenii, dar n-am reușit niciodată. Tot acolo mi-am dus pentru prima oară copilul la un meci de fotbal.
Deși vechi, comunist și peticit, stadionul Dinamo mi-a plăcut în feluri aproape inexplicabile. După ce ultimele basculante cu moloz vor părăsi incinta, el va rămâne în amintirile și în poveștile oamenilor care l-au umplut timp de aproape 75 de ani. Mă bucur că am fost unul dintre ei.