Uniunea Națională pentru Progresul României, sau UNPR, este cel mai mare partid parlamentar care n-a participat pe picioarele lui la alegeri. Astăzi, UNPR numără nu mai puțin de 56 de parlamentari (17 senatori și 39 de deputați) plus doi europarlamentari. O parte dintre acești parlamentari UNPR au intrat în Parlament candidând din partea USL, pe locurile rezervate PSD-ului în defuncta alianță, iar o altă parte dintre parlamentari au fost culeși la bucată de la alte partide, în complicatele acțiuni de traseism numite la noi viață politică.
Mai mult, deși nu a participat la alegerile din 2008 nici singur și nici în vreo alianță, pentru că pur și simplu nu exista la acea dată, UNPR e partid parlamentar din 2010, de îndată ce s-a înființat legal. Căci UNPR, deși determină guvernări de aproape cinci ani, nu este decât un partid tânăr, foarte tânăr.
UNPR s-a înființat în 2010, prin transformarea în partid a grupului parlamentar al independenților, alcătuit din trădătorii care au plecat din PSD, PNL și PC pentru a-l ajuta pe Traian Băsescu să formeze o nouă majoritate parlamentară și să impună un guvern pe placul său. La congresul UNPR din 1 mai 2010, Marian Sârbu a fost ales președinte al partidului, Gabriel Oprea a fost ales președinte executiv, iar Cristian Diaconescu a fost uns președinte de onoare.
Dar, până atunci, până s-a găsit un nume pentru acest partid al trădării perpetue, motorul schimbării majorității parlamentare a fost Gabriel Oprea, general cu trei stele în rezervă și fost, până în 2009, ministru al Internelor.
De fapt, istoria lui Gabriel Oprea e mai lungă și, ca orice istorie a celor care au ajuns azi să decidă soarta guvernării, începe înainte de 1989, când, după terminarea Școlii Militare de Ofițeri Activi, în 1983, Gabriel Oprea și-a început cariera de ofițer de intendență. În 1990, Oprea și-a luat licența în Drept la Universitatea București, iar de atunci a funcționat ca ofițer de justiție militară, ajungând până la gradul de colonel de Justiție. Din 2001 și până în 2002, Gabriel Oprea a fost secretar de stat și președinte al Adiministrației Naționale a Rezervelor Statului, între 2002 și 2003 a fost prefect al Bucureștiului, iar între 2003 și 2004 a fost ministru delegat pentru Administrație Publică. Între 2004 și 2008, Gabi Oprea a fost membru în comisia parlamentară de supraveghere a activității SRI, iar după alegerile din 2008 a fost propus pentru funcția de ministru de Interne, pe care n-a ocupat-o prea mult, din motive de neînțelegeri cu partidul. De fapt, de aici a început povestea interesului național, pe care Oprea l-a invocat în apărarea sa de fiecare dată când și-a încălcat angajamentele, onoarea și datoria. Propus pentru excluderea din PSD, pentru că încerca să transforme ministerul într-un serviciu propriu de informații, Oprea a demisionat el și a trecut de partea PDL-ului, ajutându-l pe Traian Băsescu să preia puterea imediat după alegerile prezidențiale din 2009. A fost recompensat pe măsură, primind de la PDL postul de ministru al Apărării, din decembrie 2009 până în mai 2012.
După cum se vede, omul are în raniță funcții importante în statul român, deși până prin 2009 a fost destul de discret. Atât de discret, încât ne-am trezit că în guvernele Boc și Ungureanu avem ditamai milionarul, a cărui avere a început să se strângă încet-încet încă de pe vremea când conducea Rezervele Statului și făcea dubioase afaceri cu motorină.
Dar Gabriel Oprea nu mai este singurul motor al UNPR, deși a preluat conducerea deplină a partidului încă din 2012, după demisia din funcția de președinte a lui Marian Sârbu.
Gabriel Oprea a reușit, în doar cinci ani, să strângă lângă el cei mai ciudați traseiști ai politicii românești, de la urmăritul penal Anton Marin la agitatul medic Tudor Ciuhodaru, de la multimilionarul Sebastian Ghiță la metrosexualul Cici de la Sistem, cunoscut și drept senatorul Mihai Ciprian Rogojan.
Deși în nici un sondaj UNPR nu depăşește 1,5-2% din intenția de vot a românilor, acest partid a ajuns să dețină peste 10% din numărul parlamentarilor. Iar procentul crește de la o zi la alta, încât n-ar fi de mirare ca, la finalul de mandat 2012-2016, UNPR să poată face singur o majoritate, cu ajutorul UDMR și al minorităților. De fapt, asta-i problema. UNPR, partid ales de nimeni, dar împins puternic din spate de către structurile foștilor militari ceaușiști și de către structurile foștilor și actualilor securiști, a ajuns să decidă ce trebuie să se întâmple în România. Astăzi e îndoielnic faptul că UNPR ar putea pătrunde în Parlament fără ajutorul unui partid purtător care să suporte ditamai parazitul. Dar astăzi multe par improbabile. Cu banii și televiziunile lui Ghiță, alături de banii și televiziunile lui Niro, UNPR a ajuns să dețină majoritatea televiziunilor de știri din România. Până la alegerile parlamentare de la finele lui 2016 mai e destulă vreme pentru ca UNPR să poată fi impus, încet-încet, drept alternativă la PSD. Ofensiva mediatică din ultima săptămână a lui Gabriel Oprea ne arată de pe-acum cam cum ar putea să arate intoxicarea publicului în următorul an și jumătate. Dacă Oprea a putut ieși la TV de două ori într-o săptămână – dând, deci, cam de două ori mai multe interviuri decât în întreaga sa carieră –, nimic nu-l va mai împiedica să apară în continuare în același ritm, pentru a-și transmite mesajele de apărare a Justiției și a statului de drept. Cu un partid militarizat, împânzit de securșiti și numindu-și oamenii pe la posturi de televiziune, UNPR poate spera să muște cât mai mult din electoratul PSD, astfel încât să facă o figură frumoasă în 2016. Rămâne de văzut dacă Securitatea va reuși să-și impună mafioții ei în locul mafioților altor partide.